Despre măștile ontologice ale autorului și opera poliedrică (1)

Despre măștile ontologice ale autorului și opera poliedrică (1)

Poezia lumii contemporane într-o antologie bilingvă

În evoluțiile omului rațional, ființa istorică e aceea care copleșește, surprinde conștiința identitară și mentalul individului în chingile tradiției, invocă plierile stărilor de spirit între o modalitate ancestrală a supraviețuirilor, dacă nu cumva deploră alcătuiri false și caută mereu o rețea de repere mizând pe cruda luciditate acum când scepticismul radical face furori iar antagonizarea umanității nu mai e doar o temă de sociologie.  Un prim adevăr, însă: prin literatură se redescoperă alura paradiziacă a lumii în termeni de regulă resemantizați, se revine la acea relatare onestă a vieții și a morții în spectacolul dureros al diavolului goethean. Or, inocența fuzionărilor energizante din ființa omului o întreține mereu poezia. Limba poeziei bine strunită, dresată, răsfățată, iubită, e aceea care înlătură, astăzi, sentimentalismul vulgar al monadei supraviețuirilor omului și cheamă la ordine conștiințele încă supurând de îndoială. Da, poezia  este aceea care exaltă ambiguitățile existenței ca să le transforme în viziune mesianică. Poezia omului, în cel mai bun caz (și ea este cel mai bun dintre cazuri), reprezintă regina literaturii.

O antologie de poezie universală contemporană, grupând voci dintre cele mai esențiale pe care le propun literaturile europene și ale lumii, astăzi, este volumul Portrete de frontieră (KLAK/Berlin, Levure littéraire/France, Triade Interart/Timișoara, 2017, 212 p. + 216 p., cu o copertă inspirată de Renée Renard), o ediție bilingvă, româno-germană, coordonarea aparținând remarcabilei poete Rodica Draghincescu, de mulți ani stabilită în Occident, unde promovează constant cultura română. „Nimic nu este nou”, ține să precizeze coordonatoarea (textul, scris în noiembrie 2017, este tradus de poetul echinoxist Dinu Flămând), menționând că poeții lumii sunt aceia care întrețin „nevoia de revoluții”, notând că frontiera culturală este un spațiu privilegiat, că polisemia frontierelor trece printr-o adevărată derivare, că delimitarea e un prim act de întemeiere a teritorialității, cum dialecticile identitate și alteritate, cultura limitelor și cultura teritoriilor, închiderea și trecerea, imigrare, emigrare și transgresare învederează opinia tuturor convergențelor. Zicea aceeași Rodica Draghincescu: „Frontiera este și o chestiune de reprezentare (a sinelui, a celuilalt), ea este un țipăt de durere, o construcție simbolică.” (De la Ulise, primul om-frontieră, la Alice în Țara Himeră, p. 11).

În termenii generalității, deocamdată, vom spune că textele antologate au un tonus dramatic interogativ, în majoritatea poemelor întâlnim un eu liric dezinhibat, desigur analizabil sociologic dacă ne gândim la aria vastă de cuprindere a autorilor care aparțin mai multor literaturi ale lumii. Ceea ce mă bucură pe mine, din startul lecturii și analizelor, este absența conformismului instituțional, autoarea antologiei știind să evite truismele unei orchestrări culturale ca „soluție” funcționalistă. Astfel că autorii prezenți în corpusul tomului sunt supuși  unei trieri stricte; nu e chiar proba labirintului, cei prezenți cu poemele lor sunt scriitori permeabili și parcă e de surprins și o sudură de grup, asta pentru că tema e, firește, conjunctivă, marcată de adiacențe dar și de aderențe de solidaritate, fără descumpănirea că perspectiva limitărilor artificiale ar putea dejuca sensurile proiectului. Trei secvențe, Frontierele geopolitice, Frontierele destinului și Frontierele artelor, însumează vizionări intermitente ale realului.  Fiecare profil de autor, prin însăși creația inserată aici, este seducător, poemele evocă identități lirice de necontestat iar cartea în sine își fructifică mai ales funcția de pionierat, fie și numai dacă ne raportăm la ea prin prisma culturii noastre și autorilor inserați aici, voci autentice, deloc etajați pe vârste, promoții, generații, spiritul juvenil, maturitatea ori senectutea nefiind decât revărsările de acorduri uzuale și efectul generic expresiv al stării de creație vizând, de ce nu, o perfecțiune carteziană.

În prima secțiune a cărții, Frontierele geopolitice, temperatura lirică poartă efectul de turnesol ca un decodor cu o miză mult îndepărtată, însă, de perfidia unor zbuciumări ale societății umane care țin de mentalitățile digresive precum polemicile incontinente dintre varii politici și care duc, fatalmente, la războaie. Așadar, tocmai din startul acestei minunate sinteze a literaturilor de pe mapamond, cosmicitatea viziunii e justificantă, asta și pentru că discursul poeților succede atemporalitatea mitului poeziei. Jeanine Baude (Franța), de pildă, mimează inabilități imagistice doar pentru culoarea mai pronunțată a confesiunii sentimental-ironice iar clamarea ființei destinale nu ține numai de bucurii efemere („În floarea migdalului, deschisă-i frontiera/(…)/în sandalele lui Rimbaud, deschisă-i fereastra”). Pentru Huang Fan (China) biografismul umanității poate fi unul pe dos dacă nu dăm poeziei ce e al poeziei („Poezie sau groapa comună unde poeții își ajustează viața?(…)/Ușă sau cu ce te alegi după ce o deschizi?”), Antoine Cassar (Malta) propune Opt haikuuri fără granițe, pentru George Wallace (S.U.A.) „nimeni nu poate interveni între un om și munca lui; nici măcar președintele.”, ironia eliberatoare din lirica sa invocând, în fapt, starea unică a poetului de ființă locuind în propriul corp. O ficțiune gravă definește crezul liric al altui francez, Serge Pay, numai că fandări autoironice indică mai degrabă un fel de mesaje mediumnice, starea de euforie a unui eu retoric-frivol imprimând forței nestăvilite a imaginarului sentimentul de primum movens atribuit realității fardate: „O frontieră nu are habar/că împarte o frontieră-n două/până la infinitul a tot ce e frontieră (…)”. Un soi de olimpian este Andrei Gritsman (Rusia/S.U.A.), de-frontalizarea (termen instant acum, aici) desemnând igiena spațiului literar (cultural, prin extensie), granița („invizibilă”) fiind „desenată iușor în variații de alb și negru/În timp ce apusul târziu/Adaugă puțină lumină,/O adiere de vânt/Și o nuanță de albastru.”    Solidificarea senzorialului pare un act mimetic la Serge Basso de March (Luxemburg/Franța) unde influența notabilă a generației lui Prevost e reabilitată în trauma resorbției realului („Visele se destramă/iar țările devin/suflete-ntoarse-n ochiul dinăuntru”), Jacques Darras (Franța) evocă în Drumul spre Chimay genericul iubirii psihotice iscat din prejudecărțile social-ideologice iar Sonnet Mondal (India) tratează în spirit suprarealist sezonul crispat-orgolios al omenirii disocierilor speculative care transformă luciditatea mortificatoare în grimasă a războiului: „În urma atacurilor aeriene, fumul se întinde ca un giulgiu./Deasupra lui, un nor vuiește înăbușind strigăte de ajutor./Prinsă sub povara singurătății, imaginația se înalță obosită/și se frânge ca niște note muzicale pe coardele realității.”

Acest grandios lumen, colorat visceral, escamotând orice altfel de perspectivă generalizată, frizând ermetismul sub regimuri diferite ale stilului histrionic al omului cum într-o magnifică horă a satului ancestral, dă sens compensatoriu instabilului impresionism al existenței asumate. Bluma Finkelstein (Israel) propune un fel de revizuire a tuturor obstinațiilor, plecând de la ordinea lăuntrică a ființialului și de la afectul vulnerabil („Cum să-ți închipui oare că dincolo de lume/nu mai e niciun dincolo? Cum să definești vagul cel făr de graniți? Absolutul =/cum să-l circumscrii?/Și cum să faci/de nefăcutul pas mental/la pârloaga infinitului?”) în vreme ce Aleš Šteger (Slovenia) fuge de sentimentalismul grosier și proclamă starea indefinită a naivităților solemne drept evadare din lumea disfuncțiilor în mitul sinelui reciclat (¸¸La începutul/pe  care nu-l cunosc,/la începutul/despre care doar mi s-a povestit/a fost doar/un spațiu nemărginit./Granița i-a dat o formă.”). Aducând cu niște sculpturi lamelare, versurile semnate de Zurab Rtveliashvili (Georgia/Suedia) au o pronunțată alură simbolică și transformă simpla retrospecție în demonstrație analitică a miopiei existențiale și a impostocrației într-o lume suprasaturată de revizionismul recalcitrant, a iubirii morganatice și a temelor sociale vizând asediul mulțimilor gregare și al gloatelor uniformiza(n)te asupra  rațiunii și a raționalității ca stare destinală a omenirii: „Eu sunt un pat./Scriitorul ăsta stă culcat la pieptul meu./Uneori, îi dau să fumeze în timp ce scrie,/alteori, ca o termită, îi distrig toate foile!/Câteodată, cu un ghiont ușor, îi accentuez răsucirile de frază…/Eu sunt o balanță!/Multă vreme am ridicat, precum o macara,/strofele tuturor scriitorilor-insecte/și ale poeților./Le dau tutun poeților/care își întind aripile pe corpul meu,/construind, pagină cu pagină,/nivelurile textului.” Secțiunea primă a volumului-antologie o are pe Magda Cârneci (Magdalena Ghica) între autorii români cei mai integraliști între integraliștii luptând constant împotriva conjurației imbecililor, oriunde puroiul acesta iscă într-o bestialitate fetidă spaima patologică. Poemul Manifest, din care cităm, arată unde poate duce controlul asupra minții omului: „Acum e bine./Acum suntem liberi./Acum avem ce să mâncăm și să bem./Acum nu ne mai bate nimeni la cap./Acum putem să înfulecăm munți de mititei și sarmale./Acum putem să bem quintale de țuică./Acum putem să rupem florile și să călcăm pe peluze./Acum putem să aruncăm hârtii și semințe pe jos./Acum nu ne mai bate nimeni la cap./Suntem liberi. (…)”.

Volumul este bilingv, cum precizam mai sus, tema este, însă, una care ține de o anume ambianță socioculturală, de magii variate ale cotidianului multiform, plural, de transpoziții ale ritualurilor casnice (da, în sensul poezelii vitale) fără cusur, ale ceremoniilor clipei savurând în cheie estetică dignitatea caldelor adeziuni. Cu optimismul nu pui în pericol nici măcar un posibil duct energetic al texturalului dar nici manipularea himerei celebrității. Or, cartea demonstrează și altceva: că în puncte cardinale din lumea vastă a dobândit nuanțe tot mai îndrăznețe poezia, acest cod de onoare al literaturii, au apărut promoții mai tinere de lideri înhămați la continua provocare constructivă, destui scriind, gândind, creând cu vocația universalității iar majoritatea cultivând trăsături generice ale propriului eu în raport cu afinitățile, cu funcția contextului. Se observă și în a doua secțiune a volumului, Frontierele destinului, că nici unul dintre cei antologați nu este atins de epigonism și cu siguranță că raporturile câtorva cu lumea sunt mai degrabă acelea cu mediile boemei din spațiul natal. Cu toții aflați, firește, în captivitatea simțurilor (că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti), ei țin cu deosebire de apele freatice ale dinamicilor spirituale, geografiilor cărora le aparține biografia, propriul destin. Ilya Kaminsky (Ucraina/S,U.A.) lucrează cu o materie lirică rarefiată, e copleșit de stringențe afective („O, limbă a păsărilor,//care nu are niciun cuvânt pentru tânguire!”), Sabine Schiffner (Germania) scrie cu nostalgie juvenilă dar păstrează intact și mereu proaspăt pe întreaga durată a texturării lirice simțul imaginii („pădurile brad alb mai spune mama/vor fi fost locul unde ne jucam când și când/de-a scufița roșie și lupul cel hain/până ce-am fost mușcată de un câine”), Georges Szirtes (Ungaria/Anglia) are un imaginar care suferă de dilatare („A sosit/ noaptea. Cuvintele/nu-ți au locul aici. A apărut ca un fenomen/meteorologic, ca o rafală neașteptată/de vânt sau ca ploaia.”) dar nu-și dezminte credința în condiția taumaturgică a poeziei, Nikola Madzirov (Macedonia)  este un romanțios dezinhibat dar disimularea nu poate fi insignifiantă fiindcă autoritatea talentului său (poemul Acasă: „Am locuit la marginea orașului/ca felinarul cu un bec/pe care nu-l înlocuiește nimeni.”) ne pune în fața unui artist emblematic și mai ales fiindcă lui îi sunt comune cu referenții lirici postbelici persoanele periferiei, volutele defensivei, vraja universalului.

Cândva, interesul recuperatoriu al criticii literare, mai ales în centrul Europei, era acela de a decela până la sublim manierismul deriziunii, un nostos al naufragiilor vieții într-o societate postbelică, cumva a revanșelor destinului. Sigur că unii scriitori, dintre aceia la módele zile, adică prolificii, fie că  poliglosia cu blazon îi ajuta au ba, au făcut din rectificările existenței o temă lirică. John Fitzgerald (S.U.A.) imprimă poemului un status de miscelllanea („Nu e nicio credință în sfințenia vieții.”), un eu auctorial sfielnic în atitudini declamă toate însingurările omului-fantă trăitor în sezonul idealului intratabil, în vreme ce la Hélène Cardona (S.U.A.) mimarea banalităților dintr-un cotidian virulent („Lumină luată prin surprindere”) dă impresia unui lirism instabil dar e numai notația emoțiilor sub impresia unei picturalități care descifrează  temperatura parodică în chiar vigoarea timbrului poetic. Un lirism dezlănțuit întâlnim la Vénus Khoury-Ghata (Liban/Franța) însă vetustețea provocată duce fluiditatea versului înspre un har al imaginii („frunzișul ăsta nu-ți vorbește limba”) inspirând eufemistic efecte languros-perverse într-un scenariu al fatalității. Modele livrești  invocă a doua natură în poezia semnată de Amir Or (Israel), în sensul unor presupuse  suprapuneri grafice de o sinceritate brutală a lumilor („lumea își continuă mersul, viața la fel, cu toate că sfârșitul se află/înăuntrul ei, înăuntrul lor.”). În acest fel poezia își recâștigă statutul unui receptor de funcțiuni ale sufletului precum extirparea dezvrăjirii calofile, la Nicole Brossard (Canada), invocă un ton amar în dorința de a netezi orgoliul grav cu exuberanța emulului baudelairean („încă sunt tributară ideilor din viscere și sânge”) deși lirismul contorsionat asimilează cultul diformului ironiei hâtre. Mereu un gest de concesie igienei morale interioare, poemul scrisului narcisiac se află întotdeauna în zona frontierei labile cu deriziunea tragică iar versurile semnate de Hugues Eta Tsani (Congo) ori de echinoxistul Horst Samson (Germania), cu texte profund becketiene („Aș vrea să locuiesc într-o bucoavnă/A cărei gură se bosumflă” etc), primul, cu poeme ale situațiilor-limită invocând „anotimpul” de după moartea poeziei („Și trupul se șubrezește/ în letargie”), al doilea. Iar la Martin Solotruk (Slovacia), frăgezimea vorbelor așteaptă erupțiile („există o graniță pe care ai ajuns să o simți arzând/în cotloanele minții”) sub bagheta magică a unor gesturi de frondă. 

Dintre autorii români, Floarea Țuțuianu scrie o poezie de profunzime, turnesolul ironiei dă semne de vivacitate („Și totuși aici m-a prins globalizarea”), imaginarul e asediat constant cu o cruzime grotescă a eului liric. În schimb, la Dumitru Crudu, o manieră, în sensul negativ, mimează un fel de lâncezeală lirică (Într-un mic orășel de pe graniță), la Robert Șerban stilul antiredundant inspiră direcția nonconformismului la purtător (Tehnici de camuflaj) iar la Klaudiu Komartin, ca de obicei, sensibilitatea exacerbată e supusă castrării (infectat), materialitatea capătă profil psihic, realitatea își suportă propriile „destrăbălări” jemanfișiste. Rodica Draghincescu, însă, își amplifică poza flegmatică iar examinarea aparent superficială a realului și a realității are aspectul unei campanii violent-virulente (Blidul cu mâncare) menită a corija comprtamentele agonice ale cosmosului degradat. Dar la Nora Iuga aceeași literatură a disimulării dobândește, ca un paradox al scriiturii, amprenta artei luciferice (la capătul pământului în a paișpea zi), orice poematoidie (ce stradă e asta?) avându-și propriile răsfrângeri neapărat într-o carte tonică.