Barbara știe că lăcașul s-a ridicat în anul 1913. S-a născut aici, nu a trăit niciodată lungi depărtări, numai satul, de sub privirea ei albastră s-a mutat. Se trezește dimineața, satul e tot mai puțin, traversează o noapte, o prind zorii, satul i se pare și mai mic. Liniștea acoperă până și cerul. Așa i se pare Barbarei.
– Duminică de duminică noi, femeile, mergem la biserică, zice Barbara.
– Bărbații nu vin?
– Nu.
– De ce?
– Ei vin numai când e popa.
– Și popa când face slujbă?
– De trei ori pe an, dar cel mai frumos este hramul bisericii.
– Și ce faceți singure, fără preot, la biserică?
– Ne rugăm.
– Câte femei se adună?
– Toate, cincisprezece…
Barbara Șandor a împlinit 62 de ani, acum are poftă de dialog, că nu în fiecare zi, nici în fiecare lună, poate nici o dată pe an, nu întâlnește un străin oprit la o poartă vecină, pe drumul principal. În propria-i închipuire, totul îi este clar, când deschide ochii, larg, deznădejdea o cuprinde: satul a plecat pe nesimțite. Ne invită la biserică – invitația este făcută în așa fel încât nu poate fi refuzată. Mai întâi dă fuga după cheie, vine repede și tot repede merge Barbara, de parcă o așteaptă cele zece-cincisprezece femei, să înceapă rugăciunea. Ușa se deschide și minunăția ți se arată. Pentru că i se pare că nu ai observat, Barbara dă amănunte:
– Avem și orgă, de trei ori pe an se cântă la ea, avem și lumină…
Și apasă pe un întrerupător. Lumina se aprinde într-un colț. Între timp, bărbatu-său aduce o fotografie, făcută în 1968. El și Barbara sunt în căruță, stau pe loitre, sunt tineri și zâmbesc fotografului. Un neamț venit în goștie la un văr.
– Neamțul, își amintește Barbara, nu mai văzuse cal la căruță, era băiat de oraș, și ne-a pozat. Eram tineri… Atunci lărgeam casa, acum se dărâmă, numai buruiana se vede…
E foarte tristă Barbara. Bărbatu-său, Ladislau, ia lucrurile doar cum sunt și mă atenţionează:
– Să nu-mi pierzi fotografia, că alta n-am, și-ajungem la tribunal – insistă, glumind, desigur.
(Fragment din reportajul Satul care a plecat de-acasă)