Îşi ieşise din pepeni, asta era clar şi, oricum, nu era nici prima, nici ultima oară. Diferită era poate doar părăsirea biroului direcţiunii direct prin uşa capitonată, pe care acum reuşise să o dărâme dintr-un gest – pe când, în atâtea alte dăţi, abia o întredeschidea ca să întrebe dacă poate intra. Sau faptul că acum se răcorise declanşând instalaţia de incendiu să mai fi fost altfel, deşi asta se întâmpla probabil atât de frecvent la institut, încât în timpul singurului incendiu adevărat (şi ăla un moft, luaseră foc cartea de onoare şi câteva proiecte aduse de secretarul de stat care le aviza fondurile), rezervoarele de apă fuseseră goale. Dar n-avea el treabă cu asta, treaba lui era că-şi ieşise din pepeni atât de repede de această dată, încât îi rămăseseră seminţele înfipte în epidermă şi zeama ca un deodorant contrafăcut i se încleiase sub cămaşă: că ieşise era cum era, dar cum dracului intrase în pepenii ăia?
Cu siguranţă, răspunsul nu l-ar fi putut primi de la trecătorul pe care-l oprise cu gestul nelămurit al ridicării mâinii. Amabil, omul aşteptase să-şi găsească cuvintele. “Spuneţi-mi, dumneavoastră ştiţi unde ne aflăm? Unde ne aflăm acum?”. Întrebarea, pe care reuşise totuşi s-o rostească într-un timbru ce putea trece drept neutru, îl surprinsese pe el însuşi, dar nu şi pe cel din faţa lui – care păruse mai degrabă eliberat de perspectiva anostă de a-i indica ora exactă. “Ar fi fost stupid să ne cunoaştem prin cea mai banală întrebare din lume” avea să-i spună peste douăzecişişapte de ani, la ultima lor întâlnire. Atunci însă l-a ajutat să se regăsească, întorcându-i întrebarea: “De ce, faceţi un sondaj?” Şi, ca şi când el i-ar fi dat de înţeles căsubscria la această simulare a normalităţii (ori chiar îi dăduse, prin cine ştie ce zvâcnire de muşchi sau zbatere de pleoape), îl informă cu siguranţa şi dezimplicarea oricărui ghid: bineînţeles, nu te poţi înşela când ai monumentul în faţă şi fântâna cu ceaţă în scuarul din stânga; în plus bulevardul se mai singuraliza şi prin cele trei edificii publice atât de nepotrivit aşezate unul lângă altul şi ridicate, tot unul după altul, după câte exact cincisprezece ani, de arhitecţi ce purtau – fără a fi rude – acelaşi nume: “Paradameşteanu, cu ş, nu cu s, dacă nu se înregistrează – înregistraţi, nu-i aşa? Spuneţi, ce probabilitate putea fi să dai de trei indivizi cu acelaşi nume, cu un nume ca ăsta. Şi arhitecţi cu toţii?”. Faptul că nu-i răspunsese putea trece ca o înţelegere a infimităţii şansei. “Ca stil însă, e evident că n-aveau nimic în comun, nici măcar gustul pentru monumentalitate, pentru că fostul cazinu e atât de şters, încât poţi să te întrebi dacă al doilea Paradameşteanu chiar a fost arhitect… că, pe vremea lui, s-ar fi putut şi să nu fie. În dreapta însă, palatul, arată de parcă ar fi fost sediu de minister şi nu o cutie cu apartamente meschine şi igrasioase. Dar ştiţi ce cafea bună au la barul deschis acum la etajul trei?”. Interogaţia avea, cel puţin aşa ar fi dorit acum să fi stat lucrurile, şi rol de invitaţie. Nu îi dăduse însă curs atunci, pentru că realizase cât de mult înaintase deja în virtual. Mulţumescul rostit din numai două silabe pusese punct discuţiei ca şi cum urma să mai aloce timp şi altor subiecţi ai sondajului, iar trecătorul cu excesiva sa erudiţie se depărtă cu o greu perceptibilă dezamăgire.
Gustul cafelei de la etajul trei – câţiva ani mai târziu, când s-a întâmplat să urce în clădire, după ce între timp retrogradase, mai apoi îşi pierduse postul şi trebuise să părăsească metropola – nu era deloc impresionant, dar nici barul care-i fusese atunci indicat nu mai exista. Foştii proprietari plecaseră, barul şi toate etajele de deasupra ajunseseră în mâna unei firme obscure care le adusese ulterior zestre la fuziunea cu noul lui patronat şi din toţi tinerii salariaţi ai aceluiaşi concern care se cazaseră acolo, el se nimerise să-l aibă coleg de apartament pe probabil singurul care nu ştia să-şi facă o cafea bună. Celelalte elemente ale descrierii nu se potriveau nici ele, de pildă că apartamentele în care era compartimentat palatul ar putea trece drept meschine, cu risipa lor de volume şi decoraţiuni peste care trecuseră doar câteva restaurări de fidelitate comandată. Şi, printre altele, nici faptul că ar fi fost vreun Paradameşteanu, cu sau fără sedilă pe măcar vreo pagină de proiect – proiectul ajunsese la el din dispoziţia consorţiului, în legătură cu un proces caraghios în care se susţinuse că oglinzile din dormitoare mascau intrânduri secrete. Numele îi revenise însă în memorie cam tot atunci, când comisese indiscreţia de a deschide o scrisoare sosită pentru colegul său de la mama acestuia: femeia purtase într-o căsătorie despre care-i dădea explicaţii fiului numele Adameşteanu. Bineînţeles, vina pentru violarea corespondenţei trecuse, la modul automat, pe seama poştaşilor. Pe seama lui rămăsese însă o defel necesară înţelegere a contrastelor comportamentale ale colegului – coleg care, după ce-i devenise oarecum subaltern, mai produsese o conexiune cu incidentul acela de demult: întors din concediul petrecut acasă, în colonia sa montană, îi adusese câţiva pepeni.