Rezonanța Schuman (13)

Rezonanța Schuman (13)

Moartea nu e un risc , ci o parte din existenţă, capătul ei, atât tot. O necesitate a fiinţelor ce suntem. Poate pentru a ajunge să simt, nu să mă conving de asta, pentru că am făcut-o de mai multe ori, apoi mi-am revenit şi am crezut într-un fel de eternitate locală, adică ceva mai îndelungată. Am trăit-o în sălile de reanimare, de fiecare dată după operaţii, apoi în timpul recuperărilor anevoioase care m-au îndepărtat de omul de lângă mine, de teama de a nu-l aduce pe el în stări limită… sau pe copiii mei. Și-atunci m-am retras în scris, apoi am amuţit, după tumora malignă, care unora le aduce chiar un sfârşit pe care şi-l fac singuri, „doar ca să se termine!..„. Cândva, cu mulţi ani în urmă, eram tot aici la munte, în camera asta, şi scriam, când a venit la noi o familie, al cărui părinte era chiar preot vicar. L-am întrebat direct dacă m-aş putea călugări, pentru că avatarurile şefiei peste o instituţie ca vai de capul ei, cu zeci de femei, care, ca toate Evele, se spionau, se urau una pe alta, se vorbeau, mă vorbeau, în timp ce eu, ca un slujbaş cu mânecuţe din veacul trecut, verificam toate cifrele statelor de plată sau calculele contabilului şef. Și, ca la noi, veşnicele nemulţumiri faţă de salariile primite. I-am spus preotului vicar, cu sinceritate, că singura mea treaptă din Scara lui Iacob, care e ruptă şi din pricina căreia nu voi putea ajunge în Rai, e fumatul şi scrisul; astea două mă mai ţin să pot trece peste continua luptă cu propria sănătate şi cu răspunderea dublă, pentru că mai eram şi ceva vicepreşedinte pe ţară la Asociaţia Bibliotecarilor, cu drumuri prin toate părţile ţării, făcute cu trenul, temător că voi fi adus de pe undeva într-o cutie de tablă, gata îmbălsămat, în fine, vreo patru legislaţii şi în conducerea Uniunii Scriitorilor: alte drumuri…

Ştiam că deja mănăstirile sunt cu mulţi oameni titraţi, că, aşa cum l-au înţeles pe Nicu Steinhard, la nivelul meu, mă vor înţelege şi pe mine. Mi-a spus că e posibil, dar cu acordul scris al soţiei – copiii mei fiind deja majori. S-a întâmplat însă un lucru ciudat. Doi din inginerii mei de sistem mi-au spus într-o bună zi că pleacă. Le-am zis de „preavize„ , dar replica lor m-a lămurit: „Unde mergem nu avem nevoie de carte de muncă!„ Peste timp scurt m-au vizitat îmbrăcaţi ca „rasofori„… Aveau o altă lumină în ochi, un fel de detaşare celestă pe care cred că n-ar fi dobândit-o angajându-se la Siemens. Mi-au scris ca unui părinte, mulţumindu-mi pentru toate câte le făcusem pentru ei, cât îi ajutasem în anii cât am fost împreună… Le trimiteam, din mizeria salariilor noastre, pachete, acolo la mănăstirea unde sunt şi acum. Apoi, unul dintre ei, aveau evident alte nume, m-a vizitat de câteva ori și acasă. Mama soţiei era spre final, la o vârstă respectabilă, stătea în pat, dar când a văzut că i-am adus popa la cap s-a speriat… I-a dat, după datină, binecuvântarea. L-am întrebat cinstit, cu o curiozitate care trebuia să-mi sune mie ca un fel de ieşire din peisaj, cum e lumea de acolo. Mi-au descris-o corect, şi asta m-a făcut să-mi mai lămuresc şi domolesc pornirile către sihăstria mănăstirească.

Am rămas apropiaţi, ei văzându-mă ca pe tatăl lor, ceea ce m-a făcut să intuiesc că unul dintre motivele care-i determinaseră să se călugărească fusese relaţia cu tatăl. Al unuia murise, dar al celuilalt vedea în el un posibil, cred, concurent la un fel de avere de undeva din nordul ţării. Aşa că l-a părăsit. A părăsit lumea, iar acum se roagă pentru toţi, se ocupă de calculatoarele aduse acolo, înregistrează enoriaşii necăjiţi, îi cazează, îi înscrie la mesele ce se servesc laolaltă cu călugării şi călugăriţele… Atât am aflat din spusele lui. M-am mirat când, mergând ca şi simplu cititor la instituţia pe care am condus-o, să văd bucuria tuturor celor pe care-i întâlneam, se chemau unul pe altul strigând: „A venit tata nostru!„… Nu mi-a picat prea bine, chiar dacă efuziunea era total sinceră. Îmi luam, îmi iau şi acum cărţile, iar dacă marele administrator, alături de care am trăit toate alarmele posibile, imaginabile pentru o instituție, vede că nu sunt chiar sigur pe picioarele mele din pricina slăbiciunilor, cheamă şoferul şi mă însoţeşte pâna acasă. Atunci mi-am zis că riscul de a mă călugări era pentru cei ce m-ar fi primit acolo, căci ar răspunde în faţa legilor dacă, la doar două luni după rasoforizarea mea aş fi trecut pragul spre… dincolo; riscul era prea mare şi- atunci m-am reîntors la spaţiul meu strâmt, înţesat de cărţi, pe lângă care adun altele de la bibliotecă sau din librării şi-mi duc sihăstria înconjurat de Psalmii lui David, Acatiste şi sumedenie de icoane primite de la angajaţi. Unii dintre ei plecaţi înaintea mea să întâlnească acele chipuri, unele din vechea tradiţie picturii româneşti pe sticlă sau pe lemn – şi citesc (înjurând în gând sâcâitoarele dureri din coastă şi picioare) cărţi de filozofie, de religie, de ştiinţă, unele romane mai de valoare, mai cu seamă din cele de pe alte continente sau din alte ţări, evitând să mai iau contact cu lumea mică, mâncată de invidii, a scriitorimii noastre.

Evit întâlnirile, cât să nu mai ascult noul nostru limbaj de lemn, datorat superficialităţii de-a dreptul gazetăreşti al celor ce se pretind critici de artă, evit teatrul, devenit, la fel ca şi artele plastice, un joc al experimentului, al improvizaţiei pentru care nu este nevoie de nu știu ce talent, şi simt cum totul se stinge nu numai pentru mine, ci pentru un întreg jur-împrejur de foşti colegi, cunoştinţe, prieteni, colaboratori de altădată de la revistă, într-un fel de final de cultură… Uneori mă suspectez că eu nu mai fac faţă la tot ceea ce se petrece în cultură. Dar cărţile colegilor din ţară, pe care, cu mici excepţii, le citesc, mă aduc la sunetul diapazonului pe care-l ştiam şi eu din tinereţe. Rămân perplex, în vârtejul acestor continue „inovări„, să aflu de la un sculptor (a cărei fiică e profesoară la o secţie clasică de sculptură din Viena, că aia a lor e, aşa, cât să nu uite lumea că e făcută iniţial din lut… dar iniţial. Acum e altceva), să aflu deci că adevărata secţie de sculptură se face pe internet: e sculptura virtuală… Acolo vom ajunge cu toţii, la nişte cruci virtuale, făcute de nişte cioplitori de imagine virtuală, dintr-un cimitir virtual. Și-atunci cum să nu te apuci să citeşti tot ce scriu mari rectori ai unor universităţi de prestigiu despre ceva ce n-aveai habar că se întâmplă în fizica nucleară, cărţi ale unor premianţi Nobel în medicină, astrofizică, univers, şi să dai dracului literatura de sertar citită, sau, mai nou, necitită nici măcar de coafeze?  

Încet, citind, răspunzând încă indecis, prin ridicarea umerilor, la toate insistenţele fetelor – soţia s-a regăsit într-un fel, pentru că participă la mai toate expoziţiile din ţară şi le mână din spate şi pe fetele ei, plasticiene şi ele – îmi petrec laic sihăstria şi aştept fie rezultatele ultimelor analize, care nu mă mai impresionează, oricum ar arăta, şi aştept clipa… Da! Clipa aceasta în care să scriu. Dar nu poveştile vieţilor altora, sau altele inventate de mine, nici nu ştiu ce răfuieli de familie într-un volum memorialistic, n-aş fi capabil de aşa ceva… deşi am cunoscut multe personalităţi importante de la care n-am învăţat că în viaţă, orice s-ar întâmpla, trebuie ca tu sa faci pasul hotărâtor, să învingi… Nu. Am obosit, poate irosindu-mi energiile pe mesele de operaţie, prin trenurile ce mă purtau prin toate colţurile ţării, prin şedinţele interminabile trăite într-o viaţă, din care am învăţat că era important doar să nu adormi, să nu te iei în gură cu cineva, iar la sfârşit, fie să aplauzi, fie să ridici mâna, pentru a aproba ceva dinainte stabilit de alţii. Regret frumoşii ani în care-mi băgam păcătos picioarele în toate astea, bucurându-mă de imaginile cu munţi de pe internet. Da! Am… nu pot scrie la calculator după păţania amintita deja cu cele 298 de pagini"delete" pe care n- am mai reuşit să le recuperez… Da. Regret nepăsarea mea adolescentină de atunci, cu care treceam peste toate riscurile, având doar grijă ca soţiei şi copiilor şi celor apropiaţi mie să nu li se întâmple ceva… Dar mă bucur când citesc ceva interesant, scris de un om important din alt domeniu decât cel literar, pe care-l simt că gândeşte, totuși, ca şi mine. Mă bucur pentru că asta înseamnă că nu am îmbătrânit chiar de tot, şi că durerile, ba chiar şi organele lipsă, pot fi ignorate.

Am ajuns să nu-mi mai pese dacă public undeva, dacă se mai scrie despre vreo carte de-a mea, ba chiar dacă-mi văd numele tipărit într-o revistă. De imaginea mea TV fug ca de obsedantele sclipiri ale bliţurilor. Chiar și de vocea mea hodorogită… Dar mă bucur când dau peste o carte bună şi, mai ales, mă simt pe cai mari când scriu chiar şi aceste simple şi dramatice confesiuni, pigmentate cu mici comentarii la unele dintre cărţile citite sau dintre cele ascultate la radio. Trăiesc de fapt într-o virtualitate şi eu, dar nu recunosc, pentru că o repudiez pentru răul pe care-l face unei generaţii deprinse deja să facă totul la pachet, în grabă, între Kaufland, Lidl, Mall, Dedeman, Hornbach…, care nu mai ştie ce este o vacă, o oaie, un măgar… un brad, un fag, un trifoi cu trei foi, reale… ca şi gustul laptelui de vacă sau al brânzei şi smântânii adunate de pe laptele rămas în şiştarele văcarilor. Neprelucrat, nepreluat… E deja o lume dinafara mea, sau poate eu nu mai fac parte din ea… Un mare magazin, cu toate tipurile de produse, mă face să mă simt la un moment dat eu însumi un produs, fără etichetă, evident, nu fac parte dintre mărcile înregistrate, nici pe facebook, ca toate femeile, mai ales care vor să lase impresia că azi arată mai bine decât ieri, mai ales când în jur sunt plaje scumpe sau clădiri de prin capitalele Europei. O să regrete peste un timp. Întâi, că nu-şi vor mai găsi postările, e şi ;o chestie de memorie, nu? a doua, că după o vreme, nele vor intra în memoria aia colectivă a lumii definitiv, adică în acei 98 la sută de informaţie la care nu au acces oamenii de rând, iar în cele din urmă, poate, vor ajunge să nu mai vrea să se uite înapoi, ci doar în oglindă, cu o oareşcare spaimă. Doar câteva personalităţi, unele din lumea politicii, mai au ceva de produs, de marcă înregistrată, mai cu seamă dacă fac boacăne pe care zglobiii gazetari ştiu să le exploateze la maximum. Marile figuri ale culturii, în afara actorilor de film, n-au chipuri, ci doar produse unde marca înregistrată e chiar numele lor. În ştiinţă e la fel. Doar chipul lui Howking e mai cunoscut, pentru hidoşenia nefericirii lui, şi a glumețului Einstein, cu limba scoasă spre aparatul fotoreporterului să demonstreze că puţin îi pasă că ideea teoriilor lui despre relativitate au reuşit, deşi neînţelese de 99 la sută dintre nespecialişti, care formează de fapt lumea largă, să inducă subliminal ideea relativizării, altminteri perfect corectă, mai puţin în relaţiile dintre soţi, copii şi părinţi, şi în general dintre oameni, în ideea că totul e posibil, totul e permis. Tot subliminal, şi alte teorii din fizica nucleară, de care n-au habar majoritatea oamenilor, cum ar fi cea a lui Heisenberg despre devierea ca normalitate, au pătruns ca o apă freatică murdară în conştiinţa publică sub forma unei imoralităţi, a ceea ce, mai savant, preluând un cuvânt mai puţin cunoscut azi, dar adus din antichitate, a fost chiar acel „Clinamen„.

În acest fel, sau poate privirea pe care o am asupra lumii de astăzi, care eaşezată de multă vreme în straturi suprapuse de observaţii, lecturi, opinii aruncate cu dezinvoltură de o ex-elită (pentru că aşa ceva nu mai e la vederea marelui public ori a cititorului de ziare şi reviste altădată serioase) ce-şi impun punctele de vedere şi-şi inventează geniile de o zi să acopere un gol de care sunt convins că şi ei au habar, dar se încrâncenează să creadă că dețin dreptatea supremă, de meditaţii asupra comportamentului din ce în ce mai deviant şi mai imprevizibil al tuturor, de la cei din jur, până la cei ce conduc lumea; trăiesc tot mai acut senzaţia că în jur, acolo unde sunt deja mai mulţi oameni, apare o imagine hidoasă a lumii. Poate, vreau să cred cu bruma de optimism ce o mai am – că așa a arătat de fapt lumea oamenilor întotdeauna, dar atunci nu era cunoscută decât de locuitorii unui sat, a unui oraş, a unei ţări… pe când, acum, o ştiu, o văd, o adoptă cu dezinvoltură toţi. Aşa sunt oamenii, aşa a fost întotdeauna societatea lor (iată, m-am separat), dar cu nişte limite impuse de o moralitate preluată din religie sau din familie.