Ca și în volumul anterior, Ora inexistentă (2022), poemele lui Eugen Bunaru din În aer. Versuri pe zebră* sunt ”prefațate” de două citate sugestive, selectate, de astă dată, din literatura sud-americană: Jorge Luis Borges și  Gabriel García Márquez. Tot la fel ca în cartea precedentă, poeziile datează ”din anii ‘80, ’90 și ‘2000”. Nu sunt, așadar, foarte noi. Și nici sută la sută inedite: ele au apărut în diferite reviste literare, precum Orizont, România literară, Luceafărul de dimineață ș.a. În schimb, sunt susceptibile de a argumenta câteva lucruri foarte importante privitoare la creația autorului și la poziționarea lui în contextul poeziei românești de azi. Întâi de toate, că el aparține generației optzeciste (cu destule reminiscențe de la/din ”generația” ‘70), pentru care cititul, biblioteca, știința de carte sunt și trebuie să fie cheia de boltă a oricărui demers creativ. Uneori la vedere, alteori infiltrată subtil în sofisticata arhitectură a poeziei, ”priza culturală” nu doar intermediază, dar și definește priza ei la realitate.

Urmând regulile unei alchimii greu decriptabile, unele poeme au titluri. Altele apar, în Cuprins, cu un mic decupaj din primul vers. Toate acestea fac parte din recuzita oricărui scriitor postmodernist care se respectă. Detaliile de construcție – în care nimic nu este așezat la întâmplare – sunt la fel de semnificative ca și aplecarea spre imagine, spre plasticitatea rostirii, spre intertextualitate și autoreferențial, spre flexibilizarea limbajului și discursul metaforizant. De la textele cu dimensiuni obișnuite, la cele experimentale, întinse pe una-două pagini prozopoematice (multe – intense, intersante, mai ales cele în care autorul dă frâu liber rimelor interioare ce maximizează  surpriza aparentei narativități a textului: Dimineți retro, Instantanee (lumi paralele, Versuri pe zebră, Cine-verité etc. ), Eugen Bunaru se mișcă lejer, fără complexe și fără inhibiții, prin apele când limpezi, când tulburi, când calme, când năvalnice ale compozițiilor – diverse, complexe, sofisticate, uneori.

În raportul dintre eu-l individual și poezie, lucrurile sunt, de asemenea, lămurite maniera tranzitivă, directă a generației, în care profunda obiectivitate (orașul, peisajul urban cu fauna lui umană  etc.) coincide cu maxima subiectivitate: ”poezia/ nu moare e tânără mereu, tânără cu fiece generație, pot ei trecătorii/ s-o calce mereu în picioare. Fii liniștit poetule poezia e acolo și tot mai/ ștearsă de adidași de ploaie de zăpadă de soare, zău, poezia nu moare/ nici vorbă/ da, chiar așa: poezia nu moare nici călcată pe lume/ în picioare” (Versuri pe zebră). Sau, altunde: ”poezia e aruncare în gol/ acolo unde se arată ascuns (ca un soare)/ Dumnezeu însuși în Vinerea Mare/ deschizând mici fante printre nori/ pentru noi cei nevăzători” (***A mai căzut).

 La intersecția dintre perspectiva cvasirealistă, ”obiectivă” și abordarea metafizică, Eugen Bunaru asimilează demersul autobiografic în cel ficțional, rezultatul fiind o poezie deopotrivă (pseudo)realistă și confesivă, ce valorifică valențele hermeneutice ale reacțiilor auctoriale și le mixează cu elementele comune, aparent nesemnificative, ale realității din jur. Privirea lui scrutătoare descoperă, în faldurile întâmplărilor cotidianului, rezonanțe și sensuri nebănuite, multiple, impenetrabile altminteri decât prin lirism. El e personajul principal al propriilor sale texte, ”translatorul”, ”mediatorul”, ”intermediarul”între realitatea exterioară, imprevizibilă și entropică, adesea contondentă, ca în ***Dimineața la 4, de pildă, și memoria subiectivă (”doar o poartă albă”), conservatoare, tristă, uneori, devoratoare și, în egală măsură, productivă în plan estetic. Selecția din În aer. Versuri pe zebră accentuează tipul aparte de lirism regresiv, oarecum obișnuit la Eugen Bunaru; un fel de retractilitate străbătută de melancolie și chiar de o sfâșietoare nostalgie cu accente elegiace. Majoritatea poeziilor selectate sunt poemele de notaţie, descrieri ale peisajelor urbane în contrapondere cu interioarele sufletești, reflexe ale tăcerii, absenței și inexorabilei apropieri de momentul final al călătoriei poetului prin lumea văzută și vizibilă.

Principala ”temă” a poemelor alese acum pare a fi plecarea, drumul, călătoria eliberatoare/vindecătoare. Eugen Bunaru sugerează permanent că simte iminența trecerii, capătul, celălalt țărm, exit-ul, ieșirea din labirintul existenței: ”Am uneori tentația bizară ușor metafizică ușor/ patinând la marginea minții să trec puțin pe lumea/ cealaltă să mă întâlnesc cu toți dragii mei plecați/ din spțiul nostru terestru să-i îmbrățișesz fierbinte/ cum n-am făcut-o niciodată și să-i întreb puțin/ rușinat puțin derutat ce mai fac ei pe-acolo pe sus așa/ departe de lumea noastră de jos de aici încât au devenit/ invizibili și cum se descurcă în raiul cu pricina…”(***Am uneori tentația).

În acest spirit, multe dintre poezii sunt ”cu dedicație”. Destinatarul este numit, însă, doar prin inițialele numelui: Ș.F., A. și M.P., V.M., M.M., C.C., A.R etc.; apare și o misterioasă eroină, Agy, și Ioan Ilica, prietenul și sculptorul. Pentru cine cunoaște anturajul intelectual/literar al poetului nici nu e nevoie de mai mult. Dar amănuntul e important. Textele construiesc o punte între interioritatea spirituală și aceste personalități, se definesc estetic și ideologic în raport cu ”personajul” adresant, ca în cazul tainicei Agy: ”Te întorci la vraiștea romantică din tine/ la tandrele și micile zgomote casnice/ te strecori printre amănuntele disperării/ încerci să le fentezi și să le arunci peste bord/ uzezi de stratageme naive: citești și recitești/ psalmii lui David asculți celebrul concert/ pentru vioară al lui Ceaikovski/../ te lupți să prinzi în două-trei cuvinte/ versul mișto de tot pe care nu l-ai scris/ niciodată” (***Te întorci). Până la urmă, În aer. Versuri pe zebră poate fi citită și ca o seducătoare carte a vieții și a prieteniilor, în care sunt elogiați nu doar scriitorii din universul imediat al poetului, ci chiar literatura ca mod de a fi.

Fapt mai puțin obișnuit, unul și aceași poem, Noaptea spre dimineață, deschide și, apoi, închide corpusul de texte strânse de Eugen Bunaru sub straniul titlu al cărții de acum: ”mai ai un drum de făcut. E o chestiune banală. Oricum/ nu e loc de vreo suspiciune rezonabilă, poate doar de vreo/ mânre de termen (de undeva de Sus) cum se zice./ nu-ți pierde firea, răbdarea. Mai ai un drum de făcut./ poate doar o călărire în zori (pe un roib eminescian)/ o înălțare visată la cer desupra aceluiași scenariu zilnic./ cenușiu-amărui până la starea de exaltare. de vomă”. Sunt elementele unei paranteze existențiale care, în destinul lui Eugen Bunaru, se confundă cu poezia.

* Eugen Bunaru, În aer. Versuri pe zebră, Editura Casa de Pariuri literare, 2024