[***]

(la radio cântă „cry baby” janis joplin,

și-n bucătărie apa din ceainic clocotește tandru,

fără să-mi ceară voie,

ca și cum independența femeii

e doar un mic experiment casnic

pe care-l repet fără chef,

încercând să reinventez feminismul în blugi lălâi

și să-mi justific acut

dreptul la contradicții zilnice și amoruri ratate)

aseară am visat că mă sărutam cu simone de beauvoir

și că jean-paul stătea gelos în colț

ținând o țigară stinsă în mână,

incapabil să-și mascheze complexul de inferioritate filosofică

față de două femei

care nu se pot decide

dacă iubirea e isterie colectivă

sau o rochie de satin alb

care te face să arăți vulgar și splendid în același timp.

m-am trezit indignată și mi-am propus

să scriu o carte în care să explic

cum bărbații nu ne-au înțeles niciodată

fix atunci când eram cele mai clare

și coerente

în disperarea noastră

de a fi libere și iubite simultan,

în ținute masculinizante, de preferință,

cu ruj roșu aplicat stângaci,

câteodată după ureche,

în încercarea disperată

de a nu fi confundate cu femeile

care cred că și-au găsit fericirea

într-o reclamă obscen de pastelată

la margarină și șampon anti-mătreață.

[***]

stau în cadă și citesc „clopotul de sticlă” (da, tipic, dar vezi că funcționează),

corpul meu e o instalație de yayoi kusama

în puncte și dungi

pe care le privesc cu interes clinic,

aproape artistic,

și-apoi mă întreb cum arată femeile

care chiar se iubesc sincer

și ce fac ele într-o joi seară

când se gândesc la politici sociale și

șervețele demachiante

și orgasmele imposibil de atins

pe fondul unei educații catolice

făcute de măicuțe cu părul alb

și chipuri rozalii de porțelan.

îmi amintesc cum voiam să mă fac scriitoare celebră,

exact ca françoise sagan,

să mă plâng artistic de viață și să fumez țigări

cu filtru lung

într-un halat de satin, pe verandă,

în sudul Franței

sau la periferia Iașiului (la urma urmei, ce importanță mai are?),

să-mi învârt piciorul în aer ca și cum aș scrie

haiku-uri senzuale

despre depresia funcțională și bărbații care m-au învățat

tot ce știu despre cinematografia italiană,

apoi să-mi colorez buzele

în nuanța potrivită de burgund

și să ies la un protest feminist

ținând în mână o pancartă roz

pe care scrie ironic:

o femeie are nevoie de un bărbat așa cum peștele are nevoie de o bicicletă

și să-i privesc pe toți cei care nu-mi înțeleg ironia

în ochi, drept și sincer,

ca pe niște copii neștiutori cărora nimeni

nu le-a spus

că femeile sunt doar uneori

mai bune, mai rele, mai reale decât

toată literatura scrisă despre ele

la persoana întâi.

[***]

astăzi am purtat pantofi cu toc kitten și
m-am simțit ca juliette binoche în bleu
înghițind aerul în straturi subțiri
precum mousse-ul de mango al unei patiserii franțuzești închise
undeva pe la orele prânzului
(extravagant moment pentru o femeie est-europeană
care trebuie să fie mereu deschisă ca un nonstop sentimental)
și-apoi mi-am amintit că nu pot trăi
fără dramă și glitter politic,
fără marguerite duras,
acneea adultă și abandonul regulat al dietelor keto
care oricum mă fac să mă simt incompletă
fără pâine și paste și feminism radical de secol XXI.
am dormit douăzeci de minute în tramvai
ascultând o piesă a lanei del rey (știu, clișeu,
dar cu o justificare narativă solidă),
iar când m-am trezit
realitatea devenise brusc mai suportabilă
ca o carte de elena ferrante
citită lent, în serile când fumez sub hotă
și visez la violență soft
(cineva să mă tragă blând de păr, cineva să-mi spună că
„femeile puternice”
e o formulă neoliberală toxică
pe care pot s-o uit liniștită
fără remușcări ideologice)
pe urmă traversez strada
cu mâinile în buzunarele adânci ale paltonului
ca o nostalgie urbană,
iar tramvaiul e deja la depou,
gol și umed,
gata să-mi ierte toate derapajele
în numele esteticii.

[***]

do you know where the wild things go? (alt-j în cască, într-un kaufland uitat de lume)
pe rafturi cactuși pitici și fursecuri daneze
pentru femeia care refuză să-și organizeze viața
în colecții de traume ordonate cromatic
(cum ar fi decent să facă, dacă tot s-a născut femeie, zice bunică-sa
care acum stă nemișcată, în poza sepia din sufragerie,
mereu cu reproșuri subtile despre decență, câtă dulceață de trandafiri

se pune în clătite și
„dacă mai continui așa, n-o să te ia nimeni”)
ea, cea care își fixează standardele ca pe o bandană
în jurul gâtului subțire,
poartă la glezne brățări cu clopoței
să alunge băieții cuminți și
privirile materne
și depresia în rate
și toate judecățile moral-estetice venite din blocuri construite în anii ’70.
unii se îndrăgostesc de ea fără să-și dea seama,
ea se îndrăgostește de ei cu program,
din vinovăție sau compasiune
sau dintr-o nevoie acută de autodenigrare
căreia nu-i rezistă nicio femeie inteligentă.
uneori, înainte de culcare,
aplică pe frunte ulei de lavandă
pentru insomniile născute
din libertăți imaginate,
deși știe bine că singura insomnie validă
e frica de un test papanicolau
sau grija față de o lume
în care nicio femeie
nu poate avea picioare frumoase
și mintea intactă în același timp.

[***]

zilele mele sunt o instalație fluxus
făcută în grabă,
lipită neglijent cu scotch
pe peretele unui apartament
care nu-i niciodată complet al meu
(de parcă locuiesc permanent
în chirie în propria viață,
ca o marina abramovic balcanică
în căutarea disperată a durerii autentice).
mă îmbrac mereu
cu o precizie estetică desăvârșită
pentru a putea rata spectaculos
toate întâlnirile importante din viață,
și-apoi mă uit în gol,
prefăcându-mă că privesc ceva
important și subtil
într-un colț al camerei,
în timp ce-mi repet mantra preferată:
e perfect ok să dai foc
podurilor din spatele tău
dacă lumina focului
îți pune în valoare profilul.
ieri m-a sunat mama și mi-a spus
că mă vede în pozele de pe insta prea slabă și nervoasă
și că libertatea asta modernă
pare destul de obositoare,
apoi m-a întrebat
„ce-ai de gând să faci cu viața ta?”,
de parcă tocmai eu am inventat
imprevizibilul existențial feminin
și instabilitatea politică a propriului corp.
am tăcut o clipă
(cât să se audă clar
ca o muzică experimentală
a frustrării generaționale),
apoi i-am spus:
„mamă, planul meu e simplu,
vreau să ajung la 40 de ani
cu un dulap plin
de haine scumpe și inutile,
o colecție impresionantă de viniluri
și, dacă se poate,
cu câteva decizii greșite
pe care să le povestesc ironic
nepoatelor imaginare,
într-o după-amiază ploioasă,
sorbind teatral
dintr-un espresso dublu
în timp ce ascult nina simone
și le explic că e absolut vital
să-și poarte nebunia cu grație
și să nu uite niciodată
că au dreptul fundamental
de a-și complica inutil viețile
în numele unei fericiri
mai puțin banale.”