Ai putea crede că sunt „fanatismele” unui optzecist întârziat poemele din ultima vreme ale lui Claudiu Dogaru. Optzecist care se „răzbună” astfel, pentru că n-a fost chemat la festinul promoției. Dar această  „răzbunare”, în defazaj temporal de afirmare, înseamnă scris autentic, literatură de calitate. Și mai ales un poet nealiniat, impetuos, un poet de viziune.

Volumul Scrisori (Timișoara, Editura Eurostampa, 2022, p.88), prefațat de Marcel Tolcea, cu o copertă concepută de Emil Grama și cu ilustrații realizate de Radu Stoica, este o carte în care mimarea resemnării sau dansul pe muchie de cuțit, anti-nostalgia sau o anume „ardere” punk cu un cinism detașat, întrețin un insațiabil cititor la taclalele unor resuscitări amețitoare de mimate „insolențe” parafând tweet-uri ale unei vieți în galantarul ludic-estetic al poeziei. Sigiliul acestei lirici este versul „crudși altfel”, „dezabuzat”, „absurd”, senin- trist”, spune Tolcea. Totul tânjește, cum s-ar spune, spre comprehensiune estetică. Ici-colo, până și aluvionărilor în pretinse crize sentimentale trimit mai degrabă spre o poezie fonetică, spre spectacolul exceselor de reglementare fie și a acestor infuzii ironice dar manipulative, emisii de prefabricată insolență până când fobiile reintegrărilor materiei (thymos) exprimă o disoluție a identităților. Notația fragmentar-prozastică impune aceste rețineri de misfit, cu funcțiuni minore în „purtarea” sigiliului poeziei, chiar din primul ciclu-p0em, Scrisoare pentru Mișu: „Unde-i chitar/Și dansurile-n șlapi nepereche/Unde-s cântările piscinei în zori/Unde-i prietenul meu cu copiii ciorchine”. (prietenului meu Mișu, Mihai Henț, care a făcut o glumă proastă).

Formulate pompos (verticalitatea inteligenței, obliterând gradul de ermetism, „sentințele” poematice, respectă standardul acțiunilor procustiene. E o distanță de mentalitate care se observă și cu ochiul liber dar și cu mintea lipsită de prejudecăți. Scrisori rele, de pildă, sunt e(x)mise sub raport generaționist, constrângeri existențiale controlate cu o grandoare demonică („E noaptea în care/stafiile croșetează decorul/limacși gâze gândaci…/hotărăsc soarta actorului/Da…/dar au auitat de Păpușar”. (04.12.2019, pentru K.) într-un fel de poezie rezonată (și … grizonată) în care se simulează demagogia virtuții. Dar, în schimb, Scrisori la …graniță exultă din oareșce patemi amețitoare (nici clipa teribilă a morții nu se îndepărtează prea mult de punctul fix al zombificării imunității). Somnambulist dezert ar fi prea puțin spus numai, că scleroza persuasiunii („Dacă ai fi un fluture/iar eu un vierme de mătase/Ai zbura sau…/ai aștepta metamorfoza mea”) adâncește, amplifică „suspiciunile”. Sunt formule de imprecație gândite cu scopul mărturisit (ah, vitregiile mărturisirilor!) de a revoca până și eșecurile, ratările. Asemeni chiasmului din teoria literaturii, poemul lui Claudiu Dogaru se contorsionează într-un câmp absolut profesional, devine flux ascendent/descendent, perifrază, conștiința diferenței, authoritas periucundus: „Vânam verdele mut/certându-mă cu toamna//Sorbeam frica frunzelor/Așteptând o iarnă pentru noi/dar…/te pierduem în verdele surd”.(ea…atunci…, p.47)

În schimb Scrisori gingașe sunt ucigașe, promiscuul e o genă halogenă, deci fumigenă de pripas într-un soi (altoi) de „presupun că da”. Toate se învârt cu prisosință în jurul „soarelui veșted”, sub protecția vulnerabilului stă doar ținta tipografică, poemul–frazare, poemul–concentrare. Discursivități marcând oscilare programatică, periclitează disonant vatra cosmică a lirismului, lirica devine spasm al organismului social (deci, organul redevine tentanta „ființă bizară”, centripetismul – o salvare a lumii; adunați-vă, centrați-vă, ah, voi, blânde structuri conflictuale), până și sfera sexuală este de-acum emisfera febrilă. Figura senin-pansivă a eului auctorial consumă elegie pe pâine („Mama e la hotar/Pentru pasul ei blând…/granița are răbdare”), se deshidratează voit ca apoi să abjure prezența în fantomatecă. Poetul are și reputația unui dascăl bun, „descântă ” refulări, lumea e fondul zgomotos, glazura festivistă, blazonul („Gara e frigul din despărțire…//Acolo mă dor oamenii”), gerontocrații nu mai dau târcoale abisalului ci exultă înapoierea cadourilor. Masa (materia) e verde fiindcă numai căderea luminii îmbie modalități afective uneori sortite eșecului, alteori îmbinând arta compromisului și fascinația povestirii: „Cum sună sărutările pe sânul tău mut/sau verde/sau surd//Doar copiii lumii mai aud/cum fierbe laptele planetei//Alimentează trăsura”. (p. 68).

Un fel de poezie sintactică adulmecă tot ce i se năzare eului liric ca și cum trebuie „genializate” și variantele dislexice ale promotorilor de anti-poezie. Toba mare e prea zgomotoasă și mai degrabă un drob de sare delimitează poezia fonetică de revalorificări lirice de toropeală mimată. Scrisori despre și cu fata care uitase să zâmbească e secțiunea care închide cercul, e un hiperbat despre școală și viață, uneori la limita vulgarității se iscă misterul; eul exersează o „critică” sincronică și o alta etică asupra trupului femeii („Știi…/în unele dimineți se întâmplă…/să-mi părăsesc visele printre/coapsele tale/să-mi beau ceaiul/din buricul tău//Și…/am ajuns să cred că munții sunt…/doar sânii tăi”), din metafora autorității periferice (ca legea irită din arhitectura juridică șubredă, da”), poemele sunt cazuri determinate, consecințe negative dar și câte o idee generoasă irumpe din albiile desperecherii pentru simfonia noii împerecheri: „Iubește/Iubește femeia/Iubește-i pulsația/Iubește-i sângele cald//Și ochii/Iubește-i mâinile de mamă/Și amantă/Iubește-i gânduri/Și buze/Și sâni/Și trup/Și tăcere/Și risc//Doar iubește-o”. (p.85) Poetul este un personaj libertar iar macheta lumii pe care ne-o propune este una eminamente maximalistă; Scrisorile întrețin ruminația interioară a unui lirism în care funcția ritualicului o manipulează actantul tuturor configurărilor care nu este altcineva decât eul imaginarului  dintr-o lume totalmente schizoidă. Restul e tăcerea ca o taină a împerecherii și desperecherii lor. De aici încolo intră în scenă epifaniile inversate ale vieții care ne face cu ochiul de după brocartul înstelat („omenesc, prea omenesc”) și ne poftește pe o scară interioară la festinul zeilor morocănoși. Când, deodată, poetul le dă cu tifla și-i ademenește la o lectură a cărții. „Doar iubește-o!”. Asta e!