După debutul, în 1977, în antologia Pericol intuit, poeta a colaborat cu poeme originale și/sau traduceri la numeroase reviste din țară și din străinătate. Autoare a patru volume originale (Face à l’Instant, versuri, 1998, Târziu în suflet, poezii, 2002 și A la Croisée des Poèmes, Ediţie bilingvă, franceză-maghiară, 2016 și Temps de nos vies/Times of our lives, 2024) și a unui număr impresionant de traduceri – printre autori figurând Michel Bénard, Pierre Bechler, Mathilda Bitt, Linda Bastide, Vital Heurtebize, Shizue Ogawa, Zoltan Boszormenyi etc. -, ea e prezentă în peste cincisprezece antologii apărute în țară și în străinătate, precum și în numeroase volume colective. A fost distinsă, în 2005, cu titlul de Cavaler al Ordinului de stat ”Palmes Académiques” acordat de Președintele Republicii Franceze, și e laureată a multor și prestigioase premii în țară și în străinătate.
Așezată temeinic sub umbrela livrescului, poezia Manolitei Dragomir-Filimonescu* poartă, inevitabil, amprenta experiențelor intelectuale parcurse de-a lungul anilor, a contactelor culturale de ținută și a vieții trăită printre reperele spiritualității europene și nu numai. Consecință directă a acestor experiențe, suprapuse pe o sensibilitate și o delicatețe sufletească aparte, plină de nuanțe, dimensiunea livrescă a versurilor nu este, însă, în niciun fel, arogantă, ostentativă, ci resorbită în țesătura subtilă a poemelor, în substanța lor profundă. Urbană prin definiție și expresionistă prin aderențele viziunii, această poezie își trage sevele din preaplinul sufletesc al autoarei față în față cu dinamica nestăvilită, adesea devastatoare, a realității din jur. Orașul, timpul, istoria, viața, iubirea, trecerea timpului, singurătatea, nevoia de identitate etc., cu infinitele lor fațete și nuanțe, cu forța dar și cu vulnerabilitatea ființei sălășuind printre ele figurează printre temele esențiale și imprimă poeziei imprevizibile sclipiri metafizice: ”Din vârful nasului un vers/ Revine și se întoarce în pielea mea./ Tu-mi spui să plec,/ Eu vin să te întâlnesc./ Stai… ninge pe tot Pământul./ Chiar și orașul meu/ Se oprește din poveștile lui./ Trebuie să/ Păstrezi liniștea./ Trebuie să faci liniște./ Trebuie să te gândești cum anume această lumânare/ Care varsă ziua prin ferestre./ Noaptea foarte albastră/ Se-îmbracă în îngeri care mai cad încă/ Orașul ridică pentru mine clipă de clipă. / Alb pe durerile încă (Cartea albă a zăpezii bineînțeles).
Dincolo de aparenta fragilitate a versurilor se ascund energii și latențe gata oricând să irumpă: o energie emoțională de o redutabilă vitalitate. Una aș zice, traversată nu, neapărat, de certitudini, ci, mai ales, de interogații, de neliniști și spaime, de tensiuni greu represibile; de angoase chiar în fața poemelor care par a se scrie singure: ”Cine sunt eu, vin încet pe drum/ Amețită de flori./ Cine sunt eu/ Îmi spun cuvintele devorând liniștit/ Felii din carnea mea./ Cine sunt eu/ În calma înserare strivită de pași sub cerul/ Deja deschis traversat uneori de/ Silabele noastre sfâșiate. (Cuvintele, silabe sfâșiate).
Peisaje blânde și/sau îmblânzite de simțul poetic irump în pagini care seduc, în poezii de o infinită delicatețe, înțesate cu efecte vizuale, auditive și olfactive: ”Scoicile strivite ale umbrei tale trecătoare./ Sarea se așază blând strat peste strat;/ trupul meu aprinde lampa serii./ Zgomotul îmi usucă buzele/ Cuvintele odată pierdute./ Tu păstrezi tăcerea în pliurile sprâncenei./ La ce servește să pleci/ mai departe de casă,/ în ținutul în care domnește această dezordine/ îndrăgostită și tandră”.
Manolita Dragomir Filimonescu aparține veritabilei mișcări a scriitorilor timișoreni îndrăgostiți ireversibil de municipiul de pe Bega. O iubire hrănită de reperele lui cheie (Parcul Rozelor, Canalul, Catedrala), de evenimentele cruciale care îl disting în istorie și, mai ales, de oamenii frumoși care îl populează și îl animă, care îi insuflețesc spiritul: ”…și dansul umple aerul/ În Parcul Rozelor Celito Lindo cântă la chitară/ Timp pe crengile copacilor de-a lungul/ Canalului. E vremea să înceapă zilele în curcubeul/ Fustelor prinse-n horă singure și totuși/ Animate de fete surâzătoare purtând la piept/ Coliere de legendă. Acolo unde Festivalul Inimilor/ Reunește popoare și suflete mult peste secolul/ Stropit cu sângele tinerilor eroi pe treptele/ Catedralei ce mai păstrează lacrimile noastre/ Pentru multă vreme de-acum încolo.” (La paloma nu va mai plânge).
Lirismul expansiv al Manolitei Dragomir-Fililmonescu face casă bună cu o imperioasă atitudine etică și morală, necesară pentru a menține echilibrul lucrurilor, pentru a balansa cu egală măsură între eu-l interior și lumea din jur, pe care poeta o iubește precum puțini: ”Să-tinzi mâna când celălalt/ E gata să cadă. Să întinzi visul/ Dincolo de limita oarbă/ Să întinzi sufletul coardă cu coardă/ Pentru ca fiecare să-și taie cu grijă/ Felia sa de fericire, aici în acest loc/ Atât de încărcat de lacrimi și de/ Iubire. Pentru fiecare treaptă/ O clipă de suflet. Pentru fiecare/ Măsură de vis un cântec în marea/ Armonie a lumii încă atât de plină/ De întrebări nerostite și singure” (Poem deschis).
Spirit de o profundă fragilitate, Manolita Dragomir-Filimonescu ajunge cu noul volum la o împlinire demnă de apreciat.
*Manolita Dragomir-Filimonescu, Poemul se scrie singur în palmă, Editura Academiei, 2024