Se face mereu apel către toată suflarea inteligentă că şansa vieţii lor, a sănătăţii lor, stă în „gândirea pozitivă„. De acord. Dar se brodează cel mai bine yoginilor, celor prea siguri pe singurătatea lor, pe toate filozofiile-religii orientale, a acelui Orient capabil să înglobeze, azi, peste trei miliarde şi jumătate de oameni, adică jumătate din câţi sunt pe pământ. Doar că pentru un european mediu, acea gândire pozitivă e legată de ceva concret, după modelul american al tuturor posibilităţilor, adică de cineva care nu poate concepe sub nici o formă că el ar putea purta o vină. Este chiar deviza „nevinovăţiei totale„, a celui ce se ştie mereu cu dreptul de partea lui, a celui ce comandă, fie el ofiţer sau profesor, patron sau șef de serviciu undeva, la o măruntă instituţie de stat. Ceilalţi sunt vinovaţii. Ceilalţi sunt cei ce „gândesc negativ„, adică viitorii bolnavi, culpabilizaţi din oficiu, care-şi trăiesc viaţa printre pastile, ca să poată depăşi „complexul vinovăției„. Ei nu sunt capabili ca, la comandă, să „gândească pozitiv„.

Marea majoritate a oamenilor de prin părţile astea, şi nu numai, trăieşte aşa, ca mine, într-un fel de pace neliniştită, de vis-coşmar, orbi la ceea ce e în jur, cu ochii întorși spre ; ceea ce ar putea să stârnească furia celor din jur, atenţi doar sa nu fie loviţi, înşelaţi prea mult, ori chiar învinşi definitiv – deşi se împacă poate cel mai ușor cu gândul de a fi învinşi. Doar înşelaţi să nu fie, şi nici loviţi. Dar toţi înşeală şi lovesc, toţi încearcă să câştige bătălii şi nu războaie, să biruie imediat şi să adune sub ei cât mai mult timp.De parcă ar putea să-şi lungească viaţa furând zilele altora. Nu e o luptă pe viaţă şi pe moarte, ci una de hoţie, falsă, inutilă, căci mai degrabă răul din ceilalţi le sporeşte lor voinţa de a trăi şi răul cu care sunt loviţi le măreşte îndârjirea de a rezista. Cum se face că aceeaşi oameni, dacă stau într-un oraş mic, ori într-un sat, arată altfel decât dacă stau într-un oraş mare? Cum se face că aceeaşi oameni, dacă sunt singuri, se contopesc cu pustia verde a naturii și uită de dări, de bani, de nebunia crimei şi urii, iar dacă sunt laolaltă cu alţii devin fiare? Nu câştigă în plus nimic și, cu toată „gândirea lor pozitivă„, trăiesc mai puţin.

Cei mai răi dintre toţi sunt neaşezaţii. Adică tocmai aceia care vin din cătune şi se luptă să-şi găsească un loc cât mai în faţă într-un oraş mare. …Parveniţii sunt şi mai răi. N-au pământ sub picioare, sunt alunecoşi, plutesc ca lemnul pe apă până putrezesc. Neaşezaţii din cătune încearcă să-şi redobândească pământul şi cutumele vieții lor, umblă să-și caute și să-și făsească oameni asemenea lor, să-și așeze un bol de pământ cât o insulă sub picioare, ca mai apoi, din locul acela, să lupte mai departe cu ceilalţi. Parveniţii, cei ce vin din oraşele mici, din ţările mici, n-au nevoie de oameni asemeni lor, ci doar de câte un sprijin, ca să iasă mai în faţă, să fie alţii. Prostia celor ce s-au născut în oraşele mari şi au crescut doar acolo este că se simt acasă şi că nu iau în seamă nici pe cel care umblă în haite, nici pe parveniţii care le alunecă printre degete , şi se cred siguri pe ei, deşi simt că aici, între ei, puţinii, care se cunosc de prin şcoli, facultăţi, cartiere, din micile universuri ale copilăriei, nu se mai leagă nimic şi ajung să vorbească aceeaşi limbă, dar să înțeleagă fiecare altceva. Pentru că, vorba lui Freud, totul porneşte de la copilărie, în fiecare dintre oameni. Timpul copilăriei ţine cel mai mult ca amintire, este cel mai lăţit, cu adolescenţă cu tot, peste celelalte timpuri ale vieţii.

Acolo sunt toate cheiţele furate nemuririi, să descuie cu ele ziua de mâine… Acolo e, în întregul ei, și „gândirea pozitivă„ in nuce. Timp nelimitat, suflet limpede, amintire întreagă sau iluzie. Dimensiunile lumii sunt altele: o curte, o stradă, un cartier, o carte, o uliţă, un cătun de aici sau de aiurea, de pe unde-i va fi născut mama lor cea plecată… pomii, animalele, pozele bunicilor sau chiar ei, dacă mai trăiesc ori nu au rămas acasă la ei… Sunt oameni care au venit pe lume întâmplător, nedoriţi, au fost aruncaţi în orfelinate sau, mai rău, au crescut pe stradă ori în familii despărţite de graniţe, ori înfiaţi de nişte străini. Tuturora însă le corespund aceleaşi cheiţe care deschid: camera, casa, strada, cartierul, ţara străină… Mai departe, prieteniile se răresc. Apare iubirea care pârjoleşte totul în jur şi teama de moarte, familia proprie, întemeierea ei până la cei trei ani cât ţine, zic psihologii, o iubire. De ce nu se ivesc în uşă străbunicii, acei străbuni pe care îi vedem reîncarnaţi în semenii de lângă noi? Ori poate îi visăm, dar nu îi recunoaştem?

Cel mai lung timp dat omului este copilăria și adolescența. Atunci totul se întâmplă într-un cerc închis, complet, perfect rotund, ca imaginea unui atom care vine din neant şi se întoarce în neant fără frică de moarte. E însăşi nemurirea, cu trăiri puternice, cu spaime şi bucurii nemăsurate, cu conştiinţa clară că nimic nu e ireparabil. Că nu există un sfârşit real al unei fiinţe, al unui obiect. Abia când vârsta părinţilor ajunge să fie de doar două ori cât vârsta ta pricepi că ei sunt, într-un fel, fraţii tăi mai mari; ceva mai domoliţi, îmbătrâniţi înainte de vreme… A iubi n-ar trebui să însemne a lua în posesie, ci, dimpotrivă, a lăsa libertate celuilalt, a-i da sentimentul de siguranţă pentru a se desfăşura în toată plenitudinea lui. Dar, pentru asta, tu însuţi trebuie să fii puternic, întreg, sigur pe tine şi generos. A iubi înseamnă a-l lăsa pe celălalt să vină la tine, nu să-l chemi tu, ci să-l primeşti, să-i oferi, să i te destăinui şi să-i asculţi destăinuirea… Și să-i explici că nu este născut dintr-un păcat originar, pentru care trebuie să-i fie frică o viaţă întreagă şi în numele căruia să încerce să facă rău, pentru a adânci păcatul, pentru a se bucura că se poate bălăci în nemernicie. A fi umil nu înseamnă a fi slab, oropsit, cu pecetea Judecăţii de Apoi în faţă, care, dincolo de timpul vieţii, din neantul nemărginit, așteaptă ca o ghilotină să secere și bunii, și răii. A fi umil înseamnă a şti cine eşti şi a te păstra în limitele tale faţă de ceilalţi… şi a cugeta adânc asupra rosturilor venirii tale pe lume şi a trecerii tale prin ea. A fi umil înseamnă a citi ceea ce au crezut alţii despre asta, fără să-i zică neapărat „gândire pozitivă„, şi să-ți iei ceea ce-ţi corespunde din ceea ce ai aflat. Fără părtinire, fără patimă, limpede şi cu multă încredere în tine.

Sunt convins că universul e aici, pe masă, în camera aceasta. Universul e în faptul că Erika încă mai poate bate litere citeţe. Universul nostru intim e în „Cartea vieţii lui Iisus„, dar şi în pastilele pe care le iau ca să supraviețuiesc, și în cărțile despre atomi, și în „teoria corzilor„ a lui Wittner, sau Howking, sau Einstein sau oricine… Ce e bucuria umilinţei despre care aminteşte Dostoievki, mai mult decât bucuria de a fi rob? Rob al altora, al propriilor patimi, a gândurilor tale? Bucuria de a nu putea ieşi din lumea ta mocirloasă, de a nu face efortul să ieşi, de a-ţi accepta cu ochii închişi destinul şi de a fi complet năuc pe drumul lui, de blestemul dus în gena interioară şi adus peste veacuri şi milenii din te miri ce oameni… Străinii aceia, care i-au născut pe străinii tăi de străbunici… Nu eşti de sânge albastru, să-ţi ştii întreg arborele, şi la ce bun, când nici regii, nici conţii, nici ducii nu sunt din sângele patriarhilor, urmaşi ai lui Adam? La ce bun să te simţi un umil descendent al unor anonimi, când diferenţa între cei care-şi ştiu strămoşii și ceilalți stă doar în negura unui mileniu? Și-au lăsat în urmă o emfatică graţie a unei puteri lumeşti, şi a unei averi lumeşti, ce i-a aşezat de la începuturi deasupra celorlalţi…

De ce să vezi că e voinţă divină acolo unde e voinţă omenească? De ce să crezi că destinul tău e sub destinul altora? De ce să simţi umilinţă atunci când nu posezi, ci laşi omului iubit libertatea de a fi el? Și ce dacă libertatea nu înseamnă ilimitare? Omul nu poate trăi în ilimitare, nu poate concepe (în afara matematicienilor şi fizicienilor) ilimitarea, pentru că trăieşte într-un univers mărunt, din perspectiva unei insecte, pentru care buruienile sunt copaci, păduri tropicale… care au interese imediate, cramponându-se de cel mai mic fapt concret, de cel mai nefericit obiect, pe care, fetişizându-l, îl transformă într-un reper de existenţă…