Originar de pe celălalt ţărm al Mării Negre, din ţinuturile Georgiei/Iviriei, cel ce va intra în istoria spirituală est-europeană drept Mitropolitul Antim Ivireanul s-a născut, cândva, între anii 1650 şi 1660, în acel „ev de aur” al culturii româneşti voievodale/post-bizantine, căruia i-au mai aparţinut domnitorii cărturari Ştefan Cantacuzino, Vasile Lupu, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu şi Cantemireştii, pleiada de cronicari munteni şi moldoveni şi mulţi, foarte mulţi „anonimi ai istoriei”. Izvoarele, sărăcite de vitregiile vremii, ni-l înfăţişează pe Andrei (acesta era numele său de mirean) ca născut într-o familie de mici boieri georgieni şi ajuns în robie turcească înainte de adolescenţă – „în vreun raid de pradă al ienicerilor”, va sugera mai târziu Nicolae Iorga, observând că nici un război nu tulbura pe atunci ţările Caucazului. Că nu a avut o descendenţă oarecare o ştia prea bine Del Chiaro, secretarul particular al lui vodă Brâncoveanu, iar faptul că Patriarhia ecumenică a Constantinopolului s-a ostenit să-l răscumpere (şi, apoi, să-l educe pe măsura unui „beizadea” ghiaur) o confirmă cu prisosinţă. Ajuns învăţăcel la Academia Patriarhală, sub oblăduirea aceluiaşi profesor de filosofie Ilie Miniat care-l dăscălea şi pe Dimitrie Cantemir, Andrei Ivireanu s-a remarcat prin setea sa de cunoaştere şi, deopotrivă, înzestrarea culturală de excepţie, care – în contextul înălţător şi totodată tragic al sfârşitului de veac XVIII – îi va deschide calea unei rapide ascensiuni în ţara care-i va deveni a doua patrie: Valahia voievodului Constantin Brâncoveanu. “Eu, aici în ţară, n-am venit de voia mea, nici de vre-o sărăcie sau lipsă, nici mănăstirea Sneagovului o am luat-o cu de-a sila”, avea să-i amintească el, într-un moment de cumpănă, domnitorului care-l adusese la Bucureşti, la nici un an după ce se înscăunase – şi unde, mai curând decât la Constantinopol, a îmbrăcat pentru prima oară haina monahală. Bucureştiul devenise deja, la acea dată, „Noul Constantinopol”, mai autentic decât cel în care puterea discreţionară a sultanilor şi, mai abitir, versatila administraţie imperială înăbuşea orice afirmare culturală, fie ea creştină ori musulmană: aici, la nord de Dunăre, existau şcoli şi chiar Academie domnească, fiinţau o tipografie şi biblioteci cu mii de volume (în vreme ce multe figuri princiare ale Apusului nu ştiau nici măcar să scrie), iar pelerini din toate colţurile Europei şi Asiei îşi întretăiau drumurile pentru a schimba cărţi şi a-şi traduce, reciproc, scrierile. De altfel, cel de-acum numit Antim Ivireanul şi-a început misionarismul său cultural la tipografia de la Bucureşti, care scosese la lumină primele sale opt cărţi, printre care şi tălmăcirea greuceană a Bibliei – şi aici avea să se afirme, în maniera enciclopedică a vremii, ca şi sculptor, xilograf, zugrav de biserici, caligraf şi miniaturist, topograf (i se datoreşte prima schiţă topografică realizată în Ţara Românească, în anul 1696), nu în ultimul rând orator ecleziastic. Poliglot (cunoştea gruzina, greaca, slavona, româna şi întrucâtva arabă), parcurge rapid treptele ierarhiei ecleziastice: egumen al Mănăstirii Snagov la 2 mai 1695, episcop de Râmnic la 7 martie 1705, iar din 22 februarie 1708, mitropolit de Ungrovlahia. Neezitând să-şi apere dreptatea în faţa voievodului, noul mitropolit n-a făcut concesii nici patriarhului ecumenic Hrisant Notarra, căruia-i scrie, anticipând viitoarea proclamare a autocefaliei bisericii româneşti: “Şi mai de râs este să zici că se găsesc în Ungrovlahia mănăstiri supuse patriarhului de la Ierusalim, sau altui patriarh … fiindcă nici n-au fost vreodată, nici nu vor fi în Ungrovlahia mănăstiri supuse vreunui patriarh dintr-o eparhie străină, şi toate acestea se află sub cârmuirea noastră” – atitudine amintind înaltului ierarh din Stambul că Bizanţul real se strămutase şi, odată cu el, şi competenţele ecleziastice. Fără îndoială, însă, cea mai de seamă operă a Ivireanului este cea rămasă ascunsă, lucrarea de întărire a bisericii şi neamului din patria sa adoptivă pentru veacul ce abia începuse, odată cu decapitarea lui vodă Brâncoveanu şi alungarea lui vodă Cantemir: „secolul fanariot”, în care numai un program de „rezistenţă cultural-politică” temeinic, funciarmente naţional, a făcut ca românii din toate cele trei principate să nu se înstrăineze sub ocupaţie otomană, ba chiar – adesea, cu concursul domnitorilor aduşi din Fanar, pe care tocmai această „rezistenţă” îi convinge să adopte tricolorul, să modernizeze administraţia, să abolească (primii în Europa!) iobăgia etc – să-şi pregătească renaşterea din veacul următor. De altfel, celui dintâi dintre fanarioţi, eruditul, pe cât de răzbunătorul Nicolae Mavrocordat, îi va cădea victimă şi Antim Ivireanul: furios că mitropolitul n-a consimţit să se retragă cu el la Dunăre, într-un moment de răzmeriţă, Mavrocordat obţine de la Patriarhia din Constantinopol (nici nu era greu, doar am văzut cum îl înfruntase mitropolitul pe patriarh), o gramată/circulară prin care Ivireanu era învinuit ca „mag şi participator la multe alte crime”, fiind întâi caterisit, apoi surghiunit şi ucis, la sfârşitul lui septembrie 1716, undeva pe Valea Mariţei. Posteritatea l-a repus în drepturi: în 1966, Patriarhia ecumenică l-a reabilitat, iar mai apoi, pe baza unei propuneri formulate încă din 1916, a fost canonizat.