În data de 24 aprilie, Academia Română, prin Filiala Timişoara, a organizat simpozionul Gheorghe I. Tohăneanu, o sută de ani de la naştere. Au vorbit academicianul Dan Dubină, preşedintele Filialei Timişoara a Academiei Române, profesor univ. dr. Alexandru Ruja, critic şi istoric literar, conferenţiar univ. dr. Mihai Deleanu, profesor univ. dr. Ionel Funeriu, critic literar, stilist, lingvist, profesor univ. dr. Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic şi istoric literar. Moderatorul întâlnirii a fost conf. univ. CS II Ioan David, director al Biblotecii Academiei, filiala din Timişoara. Audienţa, nu pe măsura  evenimentului, a vizionat şi un film realizat de  regizorul Victor Popa, care, prin imagini, a întregit personalitatea profesorului, scriitorului, omului de cultură.

Absolvent strălucit al Facultății de Litere de la Universitatea din București, fost student al acestei prestigioase instituții acdemice în perioada 1943 – 1947, Gheorghe I. Tohănenu a avut privilegiul de a se forma, de a fi la această vârstă a tinereții în apropierea  a unor iluștri profesori universitari, a unor prestigioși filologi, dintre care unii au devenit membri ai Academiei Române și îi amintesc pe Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Tudor Vianu, Alexandru Graur,  dar și pe Constantin Balmuș și  Aram Frenkian, (specialiști în filologie clsică), pe Theodor Capidan, pe N. I. Herescu, profesorul său de limba latină din primul an de facultate. Datorită pregătirii sale desoebite ca student, G. I. Tohăneanu a fost reținut ca asistent la Universitatea din București, ajungând apoi, lector universitar, poziție din care a fost dat afară abuziv din învățământul superior, din cauza unor „probleme de dosar”, cum se spunea pe atunci. Rămâne fără mijlocae de subzistență, pentru a se putea întreține este obligat să facă munci necalificate, să-și vândă cărțile din bibliotecă. Nu putea lua legătura nici cu părinții, care se aflau în domiciliu forțat. După mai mult timp, revenirea în învățământ s-a putut face doar ca profesor suplinitor la o școală din Ploiești.

După aceste nefericite și traumatice întâmplări ale vieții, Gheorghe I. Tohăneanu vine, în septembrie 1956, la Timișoara, ca și cadru didactic la  Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic de 5 ani.  Alături de motivații de ordin personal, de a reîncepe activitatea în învățământul universitar, întreruptă brutal la București, venirea lui G. I. Tohăneanu la Timișoara se datorează și sugestiei profesorilor săi de la Universitatea din București dar și  profesorului, matematicianului  Gheorghiu Th. Gheorghiu, rector atunci al Institutului Pedagogic de 5 ani și fost elev, la Galați, al profesorului Ion Tohăneanu  (1882 – 1972).

Venit la Timișoara într-un timp când încă în metropola de vest nu exista Universitatea, G. I. Tohănenu a găsit aici terenul propice de manifestare al valorilor, exigențelor și calităților sale de întemeietor de cultură majoră în domeniul Filologiei. Odată cu înființarea, în 1962, a Universității, modul de manifestare al Profesorului G. I. Tohăneanu în domeniul culturii majore nu doar s-a aprofundat dar s-a și extins. Dar și nivelul exigenței în activitate s-a intensificat și s-a mărit, iar Profesorul G. I. Tohăneanu și-a onorat activitatea desfășurată la cele mai înalte standarde academice. La Universitatea din Timișoara, G. I. Tohănenu a urcat și a onorat exemplar toate treptele ierarhiei universitare, până la Profesor – conducător de doctorat.

În condițiile în care la Universitatea din Timișoara totul trebuia început, Profesorul Tohăneanu a predat cursuri de toate specialitățile din domeniul mai larg al lingvisticii: Lingvistica generală, Limba română, Lexicologie, Stilistica, Limba latină. A contribuit substanțial, împreună cu alți întemeietori ai Filologiei timișorene,  la crearea în Timișoara universitară a unei adevărate școli de lingvistică românească. I-am audiat cursurile, ca student, chiar în această perioadă de început a Universității, când Profesorul și-a manifestat din plin vocația sa de întemeietor și de constructor al unei culturi majore, în care se integrează ceea ce mai târziu s-a numit Școala de lingvistică de la Timișoara. La cursurile Profesorului G. I. Tohăneanu amfiteatrul era neîncăpător, audiau cursul și studenți de la alte facultăți. Cuvântul mlădiat în suflet pornea spre auditor prin aceeași vibrație poetică din voce, făcând din acesta părtaș empatic la desfășurarea cursului, urmându-i firul argumentației și înțelegând la sfârșit sensul demonstrației lingvistice ori stilistice.

În condițiile de edificare a culturii majore și de transmitere a acesteia spre studenți, spre viitorii specialiști filologi, spre viitorii profesori de limba și literatura română, Profesorul G. I. Tohăneanu era conștient că trebuia deschisă o nouă viziune asupra limbii române, asupra relației acesteia cu limba latină, asupra  literaturii și culturii române în general. Iar acest lucru trebuia să înceapă prin respingerea, eliminarea și repudirerea rămășițelor proletcultismului, manifestat în anii ʼ50 în învățământ și în cultură. Trebuiau aduse în fața tinerilor studioși marile valori al culturii noastre, dar nu numai prin prelegerile din amfiteatre, ci mai ales prin cărți.

Și atunci începutul este făcut cu Eminescu – prin volumul Studii de stilistică eminesciană (1965) – continuat tot  cu Eminescu prin volumele Expresia poetică eminesciană (1975) și Eminesciene (1989). Poetul, distorsionat și falsificat în sensurile adânci ale operei sale, mutilat prin interpretări sociologice vulgare în epoca proletcultistă, este adus de către G. I. Tohăneanu  înspre cititor, înspre tinerii doritori de adevărată cultură,  prin întreaga frumusețe și valoare a operei sale, evidențiindu-i sensibilitatea limbii poetice, stilul artistic, originalitatea. G. I. Tohăneanu vine și revine cu afecțiune și adâncă înțelegere la textul eminescian, ascultă cu atenție și înțelegere, cum puțini o fac, mișcarea și sensul cuvintelor din poezie. Opera eminesciană este adusă mai aproape de cititor în toată frumsețea ei. O structură aparent rigidă și rece, în coordonatele ei științifice, vibrează ea însăși la lectură de fiorul poeziei, pentru cititorul care are răbdarea să pătrundă cu sfială în interiorul textului scris de G. I. Tohăneanu.

Întotdeauna G. I. Tohăneanu extinde desfășurarea argumentației, spre întreaga operă eminesciană unde apare motivul comentat, dar și spre opera altor scriitori sau prin incursiuni în istoria limbii ori în istoria culturii. Pornind de la o strofă  din poezia Pe lângă plopii fără soț unde apare expresia ochi păgâni („Căci  te iubeam cu ochi păgâni /  Și plini de suferinți, / Ce mi-i lăsară din bătrâni / Părinții din părinți”), G. I. Tohăneanu face, mai întâi o incursiune istorică pentru a clarifica sensul adjectivului și substantivului păgân. „Toată lumea este de acord că, atestat din textele cele mai timpurii, el purcede din lat. paganus „sătean, țăran”, derivat, la rândul lui din pagus  „sat”. Acesta din urmă are la bază rădăcina pag-, existentă în structura verbului cu infix nazal pango, pangere, cu perfectul pepigi și cu supinul pactum, ale cărui înțelesuri primordiale sunt „a înfige, a împlânta”: pangere clavum se tălmăcește prin „a înfige un cui”, iar pangere ancoram înseamnă, în limbajul navigatorilor, „a fixa ancora”; în sfârșit, prin expresia pangere pacem, romanii înțelegeau „a încheia (fixa) condițiile păcii”.

După această incursiune istorică și apropierea limbii latine de cititor prin exemplificare și explicare, G. I. Tohăneanu discută atât schimbarea de sens (evoluția semantică) în decursul istoriei limbii (păgân, păgânătate), cât și înțelesul și valoarea stilistică din poezie.

M-am întrebat, citind în decursul timpului cărțile lui G. I. Tohăneanu  din ce vine farmecul deosebit al textului său scris, care se citește cu plăcere și rare satisfacții intelectuale, asemeni oricărei bune cărți de literatură. Talentul de scriitor contribuie, în primul rând, la statuarea acestei calități. Apoi, modul acela specific și inegalabil al lui G. I. Tohăneanu de a îmbina rigoarea științifică, lumea mai rece a ideii cu lumea mirajului artistic, printr-o trăire, deopotrivă, afectivă și științifică, în spațiul fermecător al cuvintelor limbii române. Acela care este  interesat, în sens strict științific (al științei limbii, al stilisticii ori al poeticii, etc.) de un cuvânt, de un aspect stilistic, de o dimensiune artistică a textului găsește în opera lui G. I. Tohăneanu un reper sigur și un domeniu nebănuit de informație și cercetare. Dar, în același timp, va descoperi  și valoarea  literară a cărților sale. Istoria unui cuvânt devine la Profesorul Tohăneanu adevărată pagină epică; zborul mai înalt al metaforelor, suplețea epitetelor, echilibrul comparațiilor dau textului vibrația poeziei.

În parcursul de întemeietor al culturii majore, G. I. Tohăneanu a fost un om al înălțimilor, nu doar în desele lui escapade montane, expresii sincere ale iubirii necondiționate față de munte, – iubire pe care niciodată nu a trădat-o – când escalada creste înalte, dar și în itinerariile culturale, literare, academice când rămâne la nivelul piscurilor literaturii, în proximitatea marilor scriitori. În domeniul lingvisticii și literaturii G. I. Tohăneanu a umblat mereu pe înălțimi. Astfel, în afară de Eminescu, G. I. Tohăneanu a scris despre Ion Creangă, Tudor Argezi, Vasile Voiculescu, Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, I. Budai-Deleanu, Lucian Blaga, Al. Macedonski și alți „mari” ai literaturii române.  Aproape întotdeauna când discuta o metaforă, o expresie sau doar un cuvânt din opera unui scriitor, G. I. Tohăneanu nu rămânea doar aici ci, ampla sa cultură lingvistică, literară îi permitea exemplificări și analize comparative din opera altor scriitori.

Exemplele sunt multe, aș aminti doar comentariul la Țiganiada de I. Budau-Deleanu.  Comentariile din Neajungerea limbii sunt adevărate pagini de critică poetică, prin ele o uriașă solaritate culturală se întinde peste opera lui I. Budai-Deleanu deschizând și luminând drumuri de interpretare și relaționare ale cuvintelor. Comentariile curg cu o naturalețe care atrage, care impresionează. Simți peste tot pe eruditul filolog, dar niciodată manifestat ostentativ, ci mereu apropiat, agreabil, colocvial. Rigoarea științifică nu este nicicând părăsită; forța persuasivă a lirismului seduce, dar Profesorul știe, după ani îndelungați de ucenicie la Catedră și pe tărâmul culturii, că valoarea cea mare necesită o explicație simplă. Care nu este niciodată simplistă. Textul și vorbirea lui G. I. Tohăneanu captivează tocmai prin acest fel de a explica, simplu și pe înțeles, lucruri profunde. Comentariile pornesc de la un vers (fragment de vers) sau de la o expresie mai puțin cunoscută, dar de mare efect poetic.

Dacă cineva este interesat de viața unui cuvânt, de la nașterea acestuia, adică de la etimologie până la periplul său prin limba română, poate deschide cu încredere Dicționarul de imagini pierdute (1995)sau volumele „Viața lumii cuvintelor.” Vechi și nou din latină (1998)și  Cuvinte românești (1986), în care G. I. Tohăneanu a urmărit călătoria în timp a cuvântului, din limba latină  (franceză) ori limba greacă, până la diversificarea în limba contemporană. Spre exemplu: câți dintre noi mai facem astăzi legătura dintre cuvântul delirare și cuvântul brazdă? La origine a delira însemna „a ieși din brazdă”, fiind legat de cuvântul rustic, din agricultură, lira care însemna în limba latină „brazdă”. În limba română s-a păstrat expresia „a se da/a nu se da pe brazdă”. Câți dintre noi mai facem legătura lingvistică între imbecil și bacil, între menuet și meniu, sau mai sesizăm în cuvântul elev, sensul de „a ridica” pe cineva, de „a înălța” pe cineva (prin învățătură)?

Pentru mulți vorbitori de limbă română acestea rămân imagini pierdute. Dar cărturarul, profesorul și scriitorul G. I. Tohăneanu, viețuind într-un larg orizont de cultură,  aduce înspre cititorul/vorbitorul de astăzi, din zarea îndepărtată a limbii române, dar și mai îndepărtată a limbii latine, aceste imagini pierdute. Sunt rare cărțile, care având o asemenea ținută intelectuală și rigoare științifică, să fie atât de agreabile la lectură. Și în care să fie atât de atractiv redate explicațiile ce ar părea, la prima vedere, aride, fiind legate de știință (lingvistică, lexicografie, stilistică). 

Ceea ce trebuie spus repetat și răspicat despre cărțile Profesorului G. I. Tohăneanu, ca expresii ale culturii majore,  este că ele îmbină exigența științei limbii   cu  frumusețea literară. Cărțile sale pot fi citite cu folos atât de către specialiști în știința lingvisticii cât și de către cititorul obișnuit interesat de limba română. În Viața lumii cuvintelor sunt prezentate peste șaizeci de dublete etimologice. Întotdeauna comentariul strict lingvistic (etimologie, împrumut, structură fonetică, derivare) este însoțit de exemplificări din opere literare, oferind o delectabilă plimbare intelectuală printr-un vast câmp cultural, prin intermediul criticii poetice. Astfel textul despre dubletele etimologice se constituie într-o fascinantă poveste a cuvintelor, încărcată și aici de poezie și fortificată de fragmentele literare aduse spre exemplificare. Scriitorul și cărturarul se unesc: o fericită simbioză care pune pagina în altitudine literară.

Cărțile lui G. I. Tohăneanu sunt mereu scrise într-un mod inconfundabil, într-un stil pe care l-am putea numi stilul Tohăneanu. G. I. Tohăneanu are  credința și convingerea că limba și literatura sunt într-o indelebilă relație, iar despre cuvinte trebuie să vorbești întotdeauna în graiul poetic al limbii. Modest, autorul s-a considerat doar un surugiu la cuvinte. De altfel, chiar își intitulează astfel un volum   — Surugiu la cuvinte (2004) — titlu care preia o sintagmă poetică voiculesciană, dar cu puternic accent pe autodefinire. G. I. Tohăneanu s-a aflat întreaga viață printre acești bidivii năzuroși, capricioși, năzdrăvani, cum îi numește el,  care sunt cuvintele, pe care, cunoscându-le foarte bine, le explică și altora. Nu cred că au existat sau există, pe meleagurile românești,  mulți care știu să asculte cu o ureche atât de fină cuvintele, să coboare atât de adânc în istoria culturii și a limbii pentru a observa etimologia și a se întâlni cu vechimea cuvintelor, să guste cu atâta voluptate din poezia limbii latine și a limbii române ca profesorul, scriitorul și cărturarul G. I. Tohăneanu. Poate că vor fi încercat destui… Dar… vorba cărturarului: „Și zăganul și… cioara sunt, până la urmă tot zburătoare, dar… la altitudini diferite.”