Picătura de ploaie în geam, acesta era semnul şi nu altul, primul strop de ploaie zgâriind fereastra şi ea va veni. Venirea ei ca un cadou…

Ideea lui Constantin fusese cea fericită, cineva de la serviciul de urbanism al primăriei îl cunoscuse bine (orice va fi însemnând asta) pe arhitectul imobilului cu faţadă de palat şi chiar îi arătase un fragment de ziar sau de revistă cu câteva critici la, dacă reţinea exact, soluţiile impactului cu solul. Regăsise acolo una din expresiile înmagazinate în memorie, încastrată inabil într-un interviu atoflagelator: “Mi-am propus să construiesc o hidoşenie, o cutie cu apartamente meschine şi igrasioase, şi am reuşit. Mai vreţi ceva?” Hidoasă i se păruse, dar numai la prima vedere, mansarda la care trimitea cartea de vizită sâmbătă şi duminiă – mai exact, holul întunecos până la ea şi scara spiralată de lemn ce sufoca luminatorul din faţa porţii. Adevăr este că el sosise acolo marţi, când, dacă s-ar fi luat după vecina de la parterul din care veneau mirosuri perpendiculare stării de comestibilitate, nu dă bine să începi nici o treabă şi să n-o sfârşeşti vinerea. Dar altul era motivul pentru care Paradameşteanu lipsea de acasă, spre disperarea – vorba vine – a amatorilor de lecţii de dans în ritm stenodactilografiat: “Sunt trei ale lunii, domnule dragă, şi el se duce înaintea poştaşului să-şi ia pensia, că aici i-ar toca-o nevasta de-a doua”.

Un vestibul larg şi întunecos, cu câteva piese de mobilier tocmai scoase de acolo şi un fel de şifonier decolorat, pe deasupra sprijinit cu un taburet aşezat inestetic între el şi perete, căruia nu i se puteau ghici uşile – cam atât putuse zări atunci prin ochiul de fereastră de la intrare. La vizita următoare, dulapul sau ce va fi fost obiectul acela va fi dispărut, iar încăperea de la intrare căzută cumva în sine, de parcă golirea de obiectul pe care îl conţinuse ar fi făcut-o mai puţin încăpătoare. Un tablou mutat evident de pe alt perete, poate de pe cel cu fereastra, care avea o fisură cât să fi permis pânzei înrămate s-o mascheze, contribuia în felul său la senzaţia de îngustime: înfăţişa cu destulă pricepere o femeie robustă, cu un surâs stânjenit din care puteai deduce cu certitudine că se lăsase cu greu convinsă de bărbat sau de alt cap al familiei să pozeze pictorului, se zgribulise cu mâinile la piept ca şi când ar fi încercat să-şi micşoreze fiinţa pentru ca posteritatea să nu-i reproşeze imaginii rămase locul ocupat. Numai că nu aceasta era nevasta, nici prima, nici a doua, a lui Paradameşteanu – aşa cum ar fi crezut cu siguranţă dacă n-ar fi fost avertizat de bătrân încă din clipa în care îngenunchease să se descalţe pentru a păşi în apartamentul propriu-zis: “Nici n-o cunosc, şi cât aş fi dat” a spus ca o scuză pentru abundenţa tablourilor înfăţişând aceeaşi femeie, aşezate cu respect dar fără măsură şi uneori fără înrămare pe pereţii dormitorului (o cameră de trecere obligatorie către salonaşil luminat şi vioi în care aveau să se aşeze), într-o succesiune ce evoca trecerea timpului prin făptura aceea plecată întotdeauna cu o clipă mai devreme din atelierul pictorului uitat în care va fi căutat-o tânărul Paradameşteanu. Cea din urmă imagine, întreită printr-o fotografie alb-negru şi printr-o ambiţioasă şi neterminată imitaţie, atârna chiar deasupra televizorului la care putea să tragă cu coada ochiului din fotoliul în care aproape că-l împinsese amfitrionul. Dacă era să-l creadă, copia fusese o încercare a unuia dintre tinerii învăţăcei într-ale dansului, portretist mai bun decât dansator, probabil descendent de prizonier de război, care plătise cursul în două rânduri doar ca să-şi reproducă pentru sine portretul şi renunţase când o femeie deloc urâtă, dar care-i putea fi mamă, îl invitase la dans, apoi la ea acasă. “Doamna a mai venit o singură dată pe aici, chiar a doua zi, pentru a-şi lua rămas bun de la o prietenă, iar pe băiat nu l-am mai văzut niciodată şi nici măcar eu nu-i înţeleg nebunia cu pictatul”. Îl întrebase şi îi confirmă cu veselie, l-ar fi înţeles dacă ar fi fost atras de imaginea de tânără femeie de casă, cea din dreptul patului încărcat cu perini nemaimutate din loc cu anii: “Are acolo o privire de să le strice somnul copilandrilor, dar dincoace şi în imitaţia asta neîncheiată, e doar o femeie trecută…”. Şi cu asta se despărţiseră atunci.