I se pare ciudat să-și calculeze drumurile. E aproape derutat și, dacă l-ar îndemna cineva, calculați, calculați, și spuneți cum le-ați străbătut, cu siguranță n-ar mai fi în stare. Eu insist să-și adune distanțele, că au trecut douăzeci şi şase  de ani și mă mir cum nu i-a venit ideea. Tocmai dumnealui care zilnic are creta în mână și tabla aproape. ”Da, acceptă, opt kilometri pe zi, douăzeci și șase de ani, să scădem vacanțele, mă rog, cu aproximație…”. Mâna exersată îi zburdă pe tablă, începe să-i placă ideea, calculează cu voce tare, îi iese cifra finală și zice: ”Cel mai aproape de realitate este 80.000 de kilometri”.

Închipuiți-vă un bărbat îmbătrânind, nu-i o simplă metaforă, făcând naveta pe bicicletă. Stă în Lugoj și e învățător în satul Hezeriș. Zilnic, dus și întors, străbate opt kilometri. ”Cum vi se pare cifra?”, vreau să aflu. ”La ce vă referiți?”, întreabă. Bicicleta domnului învățător e pusă la punct ca un ceas elvețian. Zilnic are de urcat pante, coboară, ia curbe și este aptă de folosință în toate anotimpurile. ”Și iarna?” mă minunez. ”Și”, zice domnul învățător Vasile Păuliș. ”Și când plouă?”, ”Și când plouă!” și din acest punct nedumerirea mea o găsește nejustificată. El face asta de douăzeci și șase de ani, numai bicicletele se schimbă, în rest, mai nimic, peisajul, care sigur nu-i mai spune mult, nu se schimbă, școala stă la locul ei, copiii îl salută cu aceeași voce egală…

Domnul învățător acceptă să mai dea o filă, la vedere, din viața dumnealui. La atâta statornicie ar fi o impietate să-l întrebi ce l-a reținut în locul ce poartă numele de Hezeriș. Nu se cade nici să-l pui să-și numere penele de cauciuc făcute pe drumul lui zilnic de opt kilometri, dus și întors, și nici dacă i-a venit vreodată ideea să se mute  la una din școlile din oraș. Statornicia dumnealui e admirabilă, seninătatea cu care intră în povestea propriei vieți, la fel.

Bicicleta domnului învățător Vasile Păuliș e renumită. Dacă într-o zi ar fi fără ea, este foarte posibil să fie ușor confundat. Stă bicicleta rezemată de zidul școlii, o clădire ca o casă obișnuită, dar puțin neglijată, înseamnă că totul e-n regulă. Nu mai e bicicleta rezemată de zidul școlii, sigur  e trecut de ora doisprezece și domnul învățător s-a pornit către acasă, la Lugoj. Bicicleta lui nu deţine sonerie și nici far. Drumul este atât de neumblat, că nu are pe cine atenționa să-i dea cale liberă, far nu-i trebuie pentru că bicicleta lui știe drumul pe de rost. La Hezeriș, bicicleta domnului învățător, de două ori pe zi, dă în tot satul, ora exactă. Unsprezece elevi are în școală. Trei în clasa întâi, doi în clasa a doua și șase în clasa a patra. Pentru ei străbate zilnic opt kilometri!

A  trecut destulă vreme din ziua-n care l-am cunoscut în şcoala unde se statornicise, cameră mai mare, sala de clasă, o alta una strâmtă, simplă, austeră, zisa cancelarie. Am vrut să-i iau urma, cum se spune, să aflu ce a mai încăput în viaţa lui, să-l pun să socotească, niciodată nu i-a fost greu, câţi elevi, din atâtea generaţii, au izbutit să-i hrănească orgoliul de dascăl. Fie el şi nemărturisit. Am întrebat în lumea dascălilor lugojeni, cu insistenţă, de el. Numele încă îi mai umblă. Despre om, nicio veste. Şcoala s-a închis, zici că nici nu a existat, lumea s-a dus după ale ei, bicicleta care dădea ora exactă sigur, după atâta vreme trecută,  nu ar mai face doi bani.

Acum, deloc sentimental,  treaba mea e să nu-l las pradă uitării pe domnul învăţător!