Ca „serv hipocratic”, semnând de-a lungul anilor impozante tratate medicale (onorându-și, astfel, obligațiile profesoral-catedratice), Lucian P. Petrescu a intrat în lumea literară desfășurând, tenace, un proiect existențial. Un proiect de o „modernitate radicală”, poematic și „provocativ” (observase Daniel Vighi), forțând / sfidând gustul public, preocupat obsesiv (ca pariu riscant) de investigația sinelui, ivind cărți dificile.

Uşor claustrat (cum recunoaşte), cultivând o literatură de circuit închis, Lucian P. Petrescu ne încredinţa, în Dezorbirea (2009), 33 de poeme „eşuate”. Placheta era, indiscutabil, o surpriză. Nu doar prin faptul că autorul, cunoscut şi consacrat ca romancier (paradoxal, fără a crede în epic şi fără a ambala „motivaţia istorisirii”) se reîntorcea, astfel, la poezie. Cenaclist la „Pavel Dan”, debutând în Orizont cu un grupaj liric (în 1973) şi editorial, cu proză scurtă, în volumul colectiv Gustul livezii (1985), poetul Lucian P. Petrescu încerca a repovesti „antinomia nimicului”. Descoperind un univers tenebros, destructurat, dizolvant; o lume în destrămare, des-centrată şi despiritualizată – iată universul în care, cu o acută percepţie, se mişcă cel „suspectat”, prin program, de „radicalism”. Proza sa, evidenţiind – fără tăgadă – o disponibilitate poematică, descria, s-a spus, aventura scriiturii, explorând capricios şi definind sinele labirintic. Or, între poezia şi proza lui Lucian P. Petrescu, nota Eugen Dorcescu, există „o continuitate de fond şi de perspectivă”. Şi Anonimul îndrăgostit (manuscris „strecurat”, în fine, în 1990) şi, apoi, Căutându-l pe Adam (1996), Haos (1998), Antijurnal (1999) şi Vedere spre curtea interioară (2006), pe lângă odiseea unor manuscrise rătăcite pe la diverse edituri, vorbeau despre un proiect, urmat cu îndărătnicie. Chiar cu un fanatism al scriiturii, descriind informul existenţial. Fiindcă aceste volume, dificile la lectură, cerând – obligatoriu – un lector cultivat, cu frazare scurtă şi irizări simbologice mută centrul de greutate de la narativ spre introspectiv. Fireşte, pe baza unor fixaţii estetice şi a unor autori metabolizaţi (care, negreşit, „lucrează”).

Reamintim că prozele sale din Gustul livezii, îndeosebi Călătoria, au fost bine primite. Nicolae Georgescu, în Luceafărul, lăuda registrul bogat de teme și „excursul mitologic”; călătorind cu trenul, un copil e înspăimântat de vecinul de compartiment, încât tânărul prozator are ocazia unei demonstrații erudite, explorând „demonologia satului”. Scrisul său, artizanal, de factură livrescă desfășoară lungi călătorii interioare, punctând – nota Laurențiu Ulici – „evenimente mentale”. Istorii încâlcite, „prozoase”, de regulă, ignorând suferința umană și rumoarea străzii, cum i s-a reproșat. Autorul „produce” însemnări, fixează în pagină stări lăuntrice în regim cvasipoematic, încât proza sa, de introspecție culturală, ignoră scenariul narativ-evenimențial. Romanul din urmă, Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel (2024), pare a îndulci însă, secvențial, astfel de constatări.

Ins precaut, lent în reacţii, cerând un prelungit timp de sedimentare (cum se auto-prezintă), Lucian P. Petrescu, cunoscut în lumea timişoreană drept „cardiologul artiştilor”, scrie – aflăm – pentru propriu-i suflet. Or, pariul cu literatura (străin însă de boema ruinătoare) şi cardiologia intervenţională (specialitatea sa) ar fi „violent diferite”. Aşa fiind, proiectele sale, încercând a radiografia istoria decăderii (sau „romanul abdicării”), cochetează, în flux brownian, cu „epica nesfârşită a haosului”, rătăcind „coclaurii conştienţei”. Şi obligă, fatalmente, la o selecţie drastică a cititorilor (cf. V. Popovici). Comunicarea pe care o cere actul medical (dacă nu se limitează a fi doar o „depanare trupească”) intră în conflict cu viteza şi superficialitatea epocii, bolnavă de turboconsumerism. Şi chiar cu proza lui Lucian P. Petrescu, fermentativă, greu citibilă, nelipsită, totuşi, de splendide insule epice.

Ciudat, un suflu epopeic însuflețea poemele adunate în Dezorbirea, unele – „văzute” cu ochi homerici – cutezând la respiraţia în metru antic. Aşteptările sunt „doar reci închisori” (v. Aşteptările), regretele „se adună oricum / precum cărţile nescrise” (v. Lamentările), în fine însuşi poetul – un „şoarece leneş de bibliotecă” – se înfăţişează „orb şi clar / ca noaptea din lumină” (v. Dezorbirea). Dincolo de impactul oximoronic, se îndesesc semnele agoniei. Lumea e „netot concepută”, acuză sfârşeala, în Arkadia e noapte, Edenul s-a ferecat şi balamucul ne ameninţă în această epocă postbabelică, imundă, în care foiesc „sclavi mărunţi” şi în care nemernicia travestită ori prostia venerată triumfă. Poetul, suflet obosit, invadat de amintiri reci descoperă că viaţa e o „aventură saşie”; chiar drumul spre o frumuseţe (intangibilă) e „noroi” deşi oraşul, fie şi „nebun de legat”, se sprijină pe vise. Rătăcirea, agonizarea fiinţei în această „baltă de timp” (un prezent nebulos, opac, curgând fără ţintă, proiect, speranţă etc.) ne aruncă în haosmos. Şi totuşi, ruina anunţată lasă să se întrevadă posibilitatea resurecţiei. Speranţa mijeşte, transformarea suferinţei în viu asigură întremarea. Implicit acea „Renaştere fără hotar”, fireşte sub ochiul duhului. Pierzania, decăderea, eşecul existenţial, impasul, „hiatul de gheaţă” nu pot obstrucţiona nobleţea, unicitatea, verticalitatea omului, luminat de credinţă. Iată lecţia „dezorbirii”: lichelele „curg / râuri – râuri pe stradă” dar sufletul – „blând al lumii împărat” redescoperă drumul / sacrul, reactivând memoria. Încât acel „afurisit de bărbat atât de palid şi rătăcitor” îşi poate scrie cărţile „cu gândul la soare”, părăsind tenebrele necredinţei.

Lucian P. Petrescu, dincolo de solidele monografii de specialitate, ivite trudnic, duce, ca profesor universitar, asaltat de obligaţii profesionale, negreşit devorante, o existenţă culturală; şi este un fanatic al scrisului (încifrat, deloc pe gustul cititorului leneş), râvnind „tainica lumină”. O existenţă literară vizibilă, încununată cu premii, dar şi inconfortabilă în lumea noastră mediatică, inundată de acel torent de mesaje croite pe calapodul divertismentului. Transcriem o frumoasă poemă – total diferită faţă de restul textelor din Dezorbirea, cinstind truda profesionistului în dubla sa ipostază (medic / scriitor); şi consacrată (nici nu se putea altfel) inimii: „Inima mi-e pasăre în colivie, / iar coastele – zăbrele de coral, / întinderea trecutului, pustie, / îmi dă, încet, semnalul vesperal. // Inima, oşteanul cu simbrie / în trupul meu, abia ajuns la mal, / un albatros bătrân, zburând în vrie, / răpus, târziu, de dragoste de val. // Inima, desenul pe hârtie, / copilul sacru, călărind pe cal, / bătrân, precum psaltirea argintie, / ajuns-a noaptea, chiar la Domnu-n Graal…” (v. Inima).

„Sciencefictionist” în studenție, invitat la masa fantasticului, s-a ocupat de fenomen (v. Fantasticul – bibliografie și perioadă), și, jucăuș, anunța chiar un tratat despre Bolile ficatului (care ar fi putut fi „o proză fantastică”). Nu e de mirare că romanul Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel e deschis spre fantastic, sesiza Mircea Mihăieș, îmblânzind și exotismul. Psihologizant, aglomerând un amalgam de sentimente, frânturi de imagini și zvonuri de voci, plus un grupaj de Note savante, refuzând exercițiile de stil, romanul invocă memoria ca „flașnetă defectă”. O erudită preumblare prin Istorie, „precum în apa placentei”, combinând misterele medievale cu legendele locului (un „pește blănos”, de pildă), chemând la rampă puștii de altădată (cu „expedițiile de jaf” din Valea Cetății) și persoane decrepite, cercetând „dizgrația mâinilor care îmbătrânesc”. Denunțând meandric trecerea, plombând, călătorind, simboluri culturale într-un roman obiectual, regresiv, învăluit într-o blândă „narcoză eclectică”. O proiecție, sesiza regretatul Dumitru Vlăduț, în „Sinele metatextual”, valabilă și aici, definind un optzecist (paveldanist) neinseriabil. „Dispărut” o vreme, revenit în forță, cu o viață mai tihnită (bănuim) după pensionare, oferindu-ne acum, ca miză înaltă, o carte chiar despre truda scriitorului într-o autoscopie nemiloasă.