Plasată undeva spre sfârșitul anilor ’70, (la puțină vreme după fuga în Occident a generalului Mihai Pacepa), ”acțiunea” din Am pus gratii la lună se desfășoară pe durata a mai puțin de trei zile. Ea gravitează în jurul funeraliilor lui Victor Grecescu, tatăl protagonistului, Iane Grecescu. Ceremonialurile sunt cele de când lumea în viața satului (îmbălsămarea, priveghiul, cortegiul funerar, înhumarea, pomana etc.), au toate ingredientele unui eveniment cheie pentru comunitate, comentat în fel și chip, în funcție de relațiile cu defunctul și animat de regretele și suspinele mai mult sau mai puțin simulate ale celor rămași. De evaluări post festum, laudative ori, din contră, scrâșnite printre înjurături. În romanul Ninei Ceranu apare un număr consistent de personaje portrete în mișcare, pe care romanciera le înșiruie pe aproape douăzeci de pagini și despre care spune puține cuvinte, suficiente însă pentru a înțelege ce hram poartă fiecare: Strâmbu, Franț,Ulmet, Brandibur, Gogârcea, Ion a lui Cocoș, Valerica, învățătorul Lăcraru, Beșleagă, Moșica lui Armeanu, Agrișa ș.a.m.d.: un univers uman viu, autentic și pitoresc în egală măsură, care umple atmosfera din jurul funeraliilor lui Victor Grecescu. Om important în localitate, poreclit de Iane Tatamic, acesta e un fost președinte gospodărie agricolă colectivă pe care, după model sovietic, a întemeiat-o în obsedantul deceniu. În context, ”cam forțase lumea să intre în acel colectiv cu promisiuni care nu se prea îndepliniseră”, cauză pentru care nu era prea iubit de săteni. Aroganță supremă, trupul decedatului este adus în Teiș cu un elicopter Aviasan, închiriat de fiul lui, Iane. ”Plecat de timpuriu de acasă, ca să se căpătuiască în Vest”, tânărul ajunge, prin propriile merite și fără a face nimic compromițător (a refuzat chiar, de pildă, să semneze un angajament cu Securitatea), director al unei întreprinderi de prin rang din Timișoara, Fabrica de pâine Spicul. Treptat, responsabilitățile și munca într-o funcție atât de importantă, pândit mereu de pretențiile activiștilor de partid (tovarășul Iordache) și de presiunile securiștilor (tovarășul Radu), îl epuizează pe Iane Grecescu, îi induc o stare de saturație, suficient de motivantă pentru o retragere, pentru o repliere în satul natal: ”Vreau să trăiesc fără să știu de conflictele angajaților, de nevoile lor, de bolile lor… e atâta suferință în lume, în fabrica pe care o conduc, cu oameni veniți, stăpâniți de mirajul vestului, care stau prin gazde și nu-și pot cumpăra o locuință, pentru că urbea e închisă. Nu li se face buletin…”. Chiar dacă ”nu suferea de vreun exces de tandrețe” – notează voce auctorială, ”când era vorba de casă și sat, Iane devenea excesiv de sentimental”. Diminuată în timp (”când am plecat de acasă, la liceu, la facultate și apoi în câmpul muncii, starea asta de iubire s-a estompat”), dragostea pentru locurile primelor cercuri ale cunoașterii devine, la maturitate, de necontrolat. Iane Grescescu ”vrea să redevină al satului”, își dorește să se ”repatrieze”, lăsând în urmă totul: poziție socială, funcție, bani: ”Am învățat că scopul vieții mele nu e să conduc, să am vacanțe costisitoare, și să scriu povești cu titluri și personaje fabuloase, ci… să trăiesc simplu, într-o lume nu prea complicată, care să nu-mi dea bătăi de cap”…  

El ”ia calea satului într-un fel de autoexil”, ajunge ”un Ovidiu pârât” – aluzie la exilul la Pontul Euxin ale marelui poet latin. Este o întoarcere acasă cu alură de Odisee. Una în care Iane Grecescu e Ulise, iar Penelopa – Calofira, prima iubire a eroului, femeia dorită de mama fostului director ca noră, pentru care insul a fost primul bărbat. Copilul rezultat din iubirea lor a fost avortat, iar împrejurarea a lăsat urme adânci în conștiința celor doi îndrăgostiți. Revenirea lui Iane în sat echivalează cu un tardiv gest reparatoriu: Calofira se măritase între timp cu Fane, un subinginer, banal, fără nimic ieșit din comun. Însă, femeia a continuat să îl aștepte pe omul vieții ei, cu pretextul restituirii unei batiste pe care, în tinerețe, i-o dăruise bărbatului. Răbdarea îi e răsplătită: părăsită de Fane, divorțată cu acte în regulă, ea este cerută în căsătorie de Iane, ritualul nunții încheind romanul Ninei Ceranu. Firește, există și o nimfă Calypso, în persoana Simonei, ingineră din fabrica lui Iane, fiica directorului agenției Tarom din marea urbe, mamă a unei fete cu handicap și virtuală soție, al cărei caracter eroul îl descoperă treptat, odată cu revelația că ”fata din sat” va rămâne pentru totdeauna marea lui iubire. Din perspectiva tramei amoroase, Am pus gratii la lună este un roman al morții și al Învierii, cu o foartă largă respirație lirică.

Iane Grecescu redescoperă savorile iubirii pentru Calofira odată cu integrarea în  universul rural, în lumea lui conservatoare, oarecum rigidă, dar spectaculoasă prin efortul continuu de sincronizare cu natura. Cu sprijinul părintelui Iustin Ianaki, devenit prieten, sfătuitor și… codoș – un soi de ecleror al aventurii întoarcerii (”armonizarea cu locurile, cu natura, o să-ți faciliteze integrarea în lumea satului”), protagonistuluiîi vine ideea de a scrie despre sat pe baza unor spovedanii făcute de săteni preotului Iusti și înregistrate pe ascuns de Marin, crâsnicul Mai mult, începe să aibe tot felul de ințiative lucrative (”dacă tot m-am întors în sat de ce să nu valorific cumva experiența mea de fost director la o fabrică?”). Omul are idei de afaceri profitabile, precum uscarea și valorificarea peștelui prins în Dunăre, cultivarea pe scară largă a sorgului, dezvoltarea unor culturi intensive de tutun, construirea unei grădinițe, inventarea unei creme vindecătoare și chiar… confecționarea de sicrie. Mai mult: preotul e gata să sprijine o eventuală candidatură a lui la funcția de primar…

Căutându-și strămoșii, Iane Grecescu descoperă un lucru neașteptat: prin mamă, el e legat de comunitatea turcilor pripășiți în localitate, după scufundarea Insulei Ada Kaleh. Interviul pentru ziarul Viitorul pus la cale de părintele Iustin, căruia ”i se părea important să rămână mărturia unei lumi apuse, spusă de un om care chiar se născuse și trăise acolo, până aproape de treizeci de ani”, e ”transformat” de Cebeli Tarik, liderul acestei comunități, într-un veritabil eseu, întins pe aproape patruzeci de pagini. Este una dintre cele mai dramatice, spectaculoase și cuprinzătoare descinderi antropologice, etnografice și culturale din literatura română de azi pe fabulosul teritoriu al insulei fortificate, scufundat, la începutul anilor ’70, sub apele lacului de acumulare al hidrocentralei de la Porțile de Fier. O decriere autentică (multe pasaje, cântece și replici sunt în limba turcă!), bine susținută documentar, dar și cu puternice inflexiuni lirice, ce include evenimentele din obsedantul deceniu premergătoare construirii amenajării hidrotehnice, prezetate sine ira et studio, decupaje din viața patriarhală, unică, a locuitorilor insulei, comentarii despre obiceiurile și cutumele comunității de acolo, predominant turcească. Interesantă e viziunea scriitoarei, via Cebeli Tarik: ”Abia după plecare a fost adevărata dramă, când am realizat, de fapt, că nu te mai poți întoarce acolo […] Mulți încercau s-o dea spre tragedie. N-a fost așa, din simplul motiv că s-a plecat pe rând. N-au venit să ne spună Gata, îmbarca-ți-vă și plecați, cum a fost cu Bărăganul. Plângea lumea, mergeai la debarcader, îl conduceai pe ăla, știai că mâine, poimâine vei pleca și tu. Dar cuprinși cumva de febra aceea, de a ne pregăti locul de destinație, unde urma să ajungi, sincer vă spun, eu nu am văzut tragismul acesta”. Dedicat ”tuturor acelora care măcar au încercat o reîntoarcere în copilărie și în locurile natale”, Am pus gratii la lună vorbește intens despre o repliere pe tărâmurile natale care necesită motivație și, mai ales, curaj. E ca ”un salt mortal, când te arunci cu ochii închiși într-o prăpastie”. Dincolo de aceasta, întoarcerea e oricând posibilă.

* Nina Ceranu, Am pus gratii la lună, roman, Editura Eubeea, 2024