Etern prizonier în labirintul ideilor și trăirilor metafizice, Slavo Almăjan cotinuă, și în Insula plutitoare*, aventura sondării interacțiunii dintre poet și poem. Dincolo denatura postmodernă a acestei aventuri, autorul rămâne, după toate semnele, atașat poeticii generației ’60, de care aparține și căreia, de altminteri, îi și consacră, în ultima parte a cărții, un poem-interminabil, subtitrat metaroman și intitulat Plaja sălbatică: o scriere confesiv-evocatoare puțin obișnuită, laborioasă, sofisticată. Între cele două părți ale volumului nu există, nici măcar aparent, o ruptură. Liantul între tipurile extreme de discurs promovate (unul – ”clasic”, segmentat, cu poeme purtătoare de titluri distincte, cu o o derulare impredictibilă dar transparentă, adaptată mișcării dezordonate a fanteziei; celălalt – continuu, cu aspect de narațiune lirică, întins pe aproape patruzeci de pagini!) îl constituie navigarea liberă, tensionată, în eterna – pentru Slavco Amajan – zonă de libertate a imaginarului.

   Astfel, poemele din prima parte, prezintă – metaforic vorbind – un voiaj printre insule-sensuri care vorbesc la tot pasul despre ritmul asimetric al vieții. După cum vorbesc și despre efortul infatigabil de ieșire din cerc/labirint, despre cunoaștere, despre iluzia eternității, despre istovitoarea goană după imposibil a creatorului, despre enigmele spiritului, pe scurt, despre lumea văzută (întotdeauna) altfel. În centrul acestor derulări stă dorința de a explica ceea ce se află dincoace de dincolo,  existența, adică; viața, ființa, realitatea de fiecare zi, posibilul și imposibilul, ce cresc simultan și alimentează substanța fiecărui poem, enigmele lui.

   Pesimist incorigibil și controversat, Slavco Almăjan are revelația timpului șarlatan care trece cu noi și fără noi și care distorsionează amintirile esențiale, le anihilează și le dizolvă treptat, lăsând în urmă doar întrebări fără răspuns, oricât de intense ar fi căutările și dorința de a decripta înțelesul fiecărei clipe. Traversăm fără voie – constată autorul – un moment al istoriei în care spiritul vremii nu mai e de partea poetului, noile fapte estetice nu mai dau de gândit, iar speranța și infinitatea nu mai stau față în față: ”Nu se mai scrie poezie/ Doar pagini de istorie secretă// Bufonii consternați/ Discreditați de frenezie/ vor căuta o șansă infinită prin lunetă/…/ Cei ce vor să zboare vor rămâne la subsol/ Cuvintele vor cere un nerv în dialect/ Un lup neoromantic va mușca în gol/ Apelând la adevărul imperfect// Nu se mai scriu rondeluri/ Nici sonete/ Și nicio nimfă nu-și mai pierde-n drum clepsidra…” (Pagini de istorie secretă). Cu toate acestea, el, poetul, (își) continuă căutarea/așteptarea poemului,  a momentului de grație pentru geneza și scrierea lui, a secundei divine de modificarea stării de agregare a spiritului, clipa ce leagă lumea de aici cu cea de dincolo: ”Ce se va întâmpla cu poemul meu de mâine/…/Poemul ne va arăta/ Cum putem trece dintr-o stare în alta/ Cum putem înțelege versetul iubirii/ Ca o salvare// Dar poemul încă nu este scris/ Iar dincolo de intrarea în labirint/ Viața e aproape invizibilă” (În așteptarea poemului). Singur imaginarul, guvernat de spiritul poetic etern enigmatic, poate dezvălui semnificații noi, străine, neobișnuite pentru simțul comun. Nașterea poemului asimilează astfel realitatea mundană, o purifică, o transformă într-o stare interioară profundă, aceeași cu poemul el însuși: ”Arta a rămas de partea vieții/ Și posibilul și imposibilul au rămas de partea vieții/ Și mai ales respirația/ Care e o doamnă admirablă/ Cu o pasăre albastră în pălărie/ Cu mersul desculț prin iarbă// Și nimic nu ne poate descuraja/ Deoarece ficțiunea își cunoaște poetul” (Textul la care mă gândesc).

   Acțiunea taumaturgică a zeiței Mnemosyne, una dintre cele nouă titanide fiice ale lui Uranus și al Geei, cea care „răspunde” de memorie, stă la temelia poemului Plaja sălbatică: o narațiune lirică de amploare, ce are ca subiect generația literară a lui Slavco Almăjan, cea care, începând cu anii ’60, a dominat, cultural și nu numai, istoria universală. Pornind, în exordiu, de la un pretext… romanesc (pierderea unui manuscris), poemul lansează, dintru început, o perspectivă evocator-contrastivă asupra generației beat-pop, rock and roll, adeptă a atitudinii și filosofiei hippy, pe care nu doar că autorul o idolatrizează, dar o și plasează la fundamentul artei moderne: ”Ce s-a întâmplat cu generația mea/ Pregătită să arunce prejudecățile la gunoi/ Să vorbească despre sensuri și contradicții/ Unde s-au pierdut nebunii aceia admirabili/ Care credeau în idealuri în pasiuni/ În tot ce era predispus multiplicării sentimentelor”. Este o interogație cheie care plasează generația spijinită pe orbita misticii visului și a ficțiunii, în opoziție cu ceea ce se petrece în zilele noastre în cultura lumii: ”Îmi dau seama că nu mai există extaz/ Nu mai există drumuri spre stările de spirit/ Nimeni nu se mai duce în pădurea de brazi/ Să depună jurământ lingvistic/ Că nu se va mai dezrădăcina de poezie// Viața de fiecare zi devine un colaj/ O plajă sălbatică acoperită cu stuf erect/ Eliberată de vise contaminante/ De istorii orale fals interpretate”. Desigur, fiecare generație are secretele ei, iar salvarea de periferia literaturii poate veni – crede poetul – numai din perpetuarea credinței în absolutul artei și din libertatea imaginației, din înfruntarea obstacolelor vieții și, mai ales, din refuzul obstinat de a tăcea în fața Istoriei, indiferent de sinuozitățile ei.    În tot, document personal și de generație, Insula plutitoare este una dintre acele cărți specifice operei lui Slavco Almăjan, în care o ideologie creatoare fermă și  poeticitatea merg mână în mână.

Slavco Almăjan, Insula plutitoare, Editura Libertratea, 2022