Povestește un veteran de război din Ghiroda

         – Acolo, la aprovizionare, am lucrat toată vara. Cântăream pita. Fiecare brigadă, erau sute, avea spre treizeci de prizonieri. La fiecare brigadă ai făcut o cutie cu câte porții s-au cuvenit, șase sute de grame pe zi a fost rația. Tot atât au avut și ofițerii lagarului, că pită, la liber, nu a fost în orașul ăla, în Siberia. Și ei veneau cu tichetele la noi, la geam, însă nu erau prizonieri, ci stăpânii lagărului.

         Numai învingătorii au parte de drumul întorcerii acasă. De la ghișeul prizonierului Serpic își lua porția de pâine  și doctorița lagărului. O femeie tânără, avea grad de căpitan, abia trecuse de treizeci de ani, și era izbitor de frumoasă. Dar mai ales cumsecade, zice veteranul, și numai dacă îl asculți înțelegi încărcătura întâmplării. Într-o zi, nici acum nu știe  de unde a avut atâta curaj, prizonierul i-a dat un pește congelat. Îl furase, femeia știe bine asta, însă l-a primit.

         – S-a uita la mine și mi-a mulțumit. De atunci, de câte ori a fost la geam, niciodată nu a plecat să nu-i dau ceva, o bucată de carne sau de brânză, o conservă, indiferent ce, dar i-am dat.

         Cocoșul iarăși cântă ca apucatul, pițigăiat, parcă îl sugrumă cineva. Îl irită până și pe câinele din vecini, care-l latră prin rostul gardului, și dacă nu am vedenii pe canicula asta, câinele îl privește mirat când dă cu privirea de mâna de fulgi colorați care străbate curtea. ”Timpul a trecut altfel la aprovizionare, era septembrie, ziua de optâsprezece, dacă nu mă înșel, și vine la mine la ghișeu doctorița și-mi spune: <<Iosif, tu pleci acasă>> Pe rusește mi-a vorbit. Doamna doctor, eu știu că de  aici nu mai scăpăm vii, aici ni-s bătuți de soartă.<<Ba, tu pleci, te duci la nevastă, la copii>> a insistat. Nu știam ce să cred, i-am zis că nu am nici muiere, nici copii. <<Atunci mergi la părinți>> mi-a spus, plecând de la ghișeu mai grăbită ca oricând.

         După amiază a apărut în lagăr un tabel cu patruzeci și opt de nume. Toți trăiam la ocauă, pe pragul morții. Trebuia să ne prezentăm la o comisie, că veniseră niște medici de la Moscova. Doctorița m-a băgat și pe mine. Eu,cât am stat la aprovizionare, mă îngrășasem zece kilograme. Mă duc, dar acolo numai slăbănogi, vai de ei, picioarele lor nu erau cât mâna mea… Când am ajuns în dreptul comisiei, doctorița s-a aplecat peste masă, nu știu ce le-a spus medicilor, că nu  m-au întrebat nimic.

-Fantastic!Întâmplarea asta este o minune într-un lagăr!

                   -Nu am aflat, acum am nouăzeci și trei de ani, ce s-a petrecut și de ce. Ne-au urcat într-un camion, am fost scoși din incintă, dar nici atunci nu credeam că plec . La poartă au oprit mașina.  Ne-au dat jos și, după o fișă ce ne-o făcuseră când ne-au adus în lagăr, ne-au pus întrebări. Eu am fost al treilea, aia, aia, aia… O sută de întrebări erau. Am răspuns. În timp ce mă chestionau, un singur gând aveam, că o să mă dea înapoi, eram ăl mai întremat dintre toți. Am fost sigur după ce pe doi dintre noi i-au băgat, din nou, în lagăr. Dar nu s-a întâmplat așa. Hai la gară. Când am ajuns era format un tren dintr-o garnitură bouvagon. Ne-au pus mai puțini, că am putut să ne culcăm. Din câteva lagăre au adunat și au umplut trenul. Niciodată nu i-am știut numele doctoriței, nici măcar nu am apucat să îi mulțumesc. O fi făcut-o Dumnezeu…

         Iosif era un bărbat tânăr, înalt, cu păr bălai și ochii albaștri, limpezi. Și de o blândețe care nu l-a păăsit niciodată, cu vorbă puțin peltică, care și acum îi dă un farmec aparte. Să se fi aprins focul iubirii, dincolo de ghișeul lagărului, unde doctorișa, femeia atât  de frumoasă, venea zilnic să își ia porția de pîine, și el o întâmpina, de fiecare dată, cu un pește,  o conservă sau o bucată de brânză? Femeia știa că el fură. Primind, punea tot riscul pe seama sentimentelor  care nu puteau fi mărturisite. Ultima dată când s-au văzut la ghișeu, după ce ea îi dăduse vestea că el va părăsi lagărul, femeia a plecat mai grăbită ca oricând, fără să privească în urmă. Numai ea știe ce sentimente au străbătut-o. Niciodată, nimeni, nu va afla. Rar, în trufia războiului, au încăput și iubiri împlinite. Cu atât mai puțin într-un lagăr, între un prizonier și o doctoriță cu grad de căpitan, la fel de tânără și dumnezeiesc de frumoasă, care a convins o comisie de medici să îl lase pe un prizonier să meargă acasă. 

         Iosif Serpic, ajutat de o femeie, a trăit cea mai pașnică evadare de pe pământ.