Nu e o întâmplare că vocabula e prinsă în titlu, chiar Orașul se constituie în personaj dominant al romanului, un oraș somnolent, încet și, adesea, puțin la minte, doar ritmul afacerilor și al petrecerilor ce-l mai dinamizează. El se complace într-o stare confuză („pierdut în ceață”), în nesimțire provincială, în mărginire burgheză. Orașul ca personaj colectiv, ca stare de fapt, ca entitate difuză, vag schimbătoare. Un oraș privit, pe rând și deodată, cu tandrețe, cu dispreț, cu ură, cu disperare, neutru, cu indiferență jucată, de un timișorean autentic. E, de fapt, aparentă starea letargică a Orașului, acesta se află de ani buni în expansiune, „în plină menghină a fabricilor ce se înmulțeau tot mai vertiginos (…) se iviseră ca din pământ noile clădiri-palate din centru”, iar Marele Război care dă târcoale prin preajmă nu va atinge așezarea, în schimb explodează industria ce-l deservește și-și face apariția „armata” samsarilor scutiți de front, scoțând urbea din „comoditatea milenară” și așezându-și asupra înfățișării ei amprenta funestă.
Uzând de „amintirea reală, tulbure sau doar închipuită” a copilului, maturul devenit scriitor reconstituie „vechea și adevărata față a orașului” din anii 1914-1919, îi scoate din zona cețoasă întâmplările și figurile de odinioară, le cântărește cu mintea de-acum, adică cea din interbelic, căci în 1941 romanul fusese terminat, dar, așa cum s-a întâmplat timp de trei decenii, „nu era momentul” să vadă lumina tiparului. Un roman care vădește un proustianism trecut prin ideologiile de stânga, demarând melancolic „în căutarea timpului pierdut”: „Berăria asta demult a dispărut de pe terenul din fața bisericii catolice, odată cu Monarhia (austro-ungară, n.n.), care parcă ar fi târât cu ea și pe burghezii ce beau la Gambrinus, acest cuib al pierderii de vreme cumpănite, comode, pline de fum și vorbărie, unde pe vremuri, la ceasul prânzului, se strângea intelighenția, negustori de postav nerăbdători să se îmbogățească, tot felul de comercianți și afaceriști. Altă lume, altă atmosferă. După război, odată cu năruirea conjuncturii acestuia, localul a devenit magazin de mobile. Apoi cofetărie, unde în locul pogacelor rumene cu jumări, a brânzoaicelor grase, a covrigilor cu sare și a berii blonde, cu guler lat, nu se mai vindeau decât prăjituri grețoase și siropuri cu iz rău. În cele din urmă, localul a devenit iar berărie, dar nu mai era ea vechea berărie. Zadarnic se numea iar Gambrinus”. Anticipându-l pe insul în toată firea, micul Jozsi resimte ca pe o vină condiția sa de băiat de bani gata, mai ales în raport cu neamurile sale sărace care-și duc existența precară în subsoluri insalubre.
Timișoara. Temeschwar. Temesvár. Temišvar. Orașul în care „burghezii au mâncat întotdeauna mult și bine, mai mult și mai bine ca oriunde”, iar bogăția câmpiilor din jur „se năruia sub propria-i povară”; un oraș „tânăr și mic”, însă „hulpav, hrăpăreț și nesățios” (Involuntar, gândul îți zboară la Octavian Goga – cel din însemnările lui Sever Bocu -, devenit, în perioada dintre războaiele mondiale, un adversar al Banatului, căruia, consilia el imperativ, trebuia să i se sloboadă sânge ca să nu eșueze în propria-i îmbuibare. Sau la un prim-secretar județean de partid comunist, care-și făcuse un titlu de glorie din a goli șpaisurile/cămările bănățenilor, încă pline în vremuri de austeritate.); „orașul nostru cu miros de grăsimi și mlaștină (…) …sufocat în afundul ceții provincialismului”. În acest oraș pașnic are loc o premieră în Monarhia cuprinsă de pandalii belicoase: se pronunță prima sentință capitală din conflagrația abia pornită împotriva unui nazarinean care refuză să pună mâna pe armă. „Întru lauda orașului nostru”, clevetește timișoreanul get-beget, și a „pilduitoarelor străzi ale pilduitorului oraș”. Dar stările acute nu persistă, „orașul se potoli, amuți, (…) obosit de atâta freamăt spăimos”, ca apoi să revină, „chiar dacă stângaci și cu sfială”, la veselia-i aiuritoare. Și palmaresul mediocru al orașului, prin diligența burghezilor săi, își continuă cursul: „fiecare să-și țină fleanca și să nu se arate entuziasmat decât dacă i se cere”, doar așa își câștigă dreptul „să-și bea zilnica halbă de bere, își asigură partida de cărți de după-amiază”. Totuși prelungirea războiului nu rămâne fără urmări, „îngrijorarea parcă învăluise în vată orașul”, care devine „aproape necunoscut și străin”. Un militant de stânga își propune „să distrugă cetatea asta de carton”. Orașul, odată cu locuitorii săi, exasperați de războiul fără sfârșit, se radicalizează, acoperișurile caselor „parcă-s scăldate în sudoare”, „răsunau toate clopotele orașului, clopote răgușite, și vântul împingea dangătul lor febril, vibrant, ca un uriaș tremur, purtându-l pe deasupra orașului umed, nervos”. Similitudinile cu decembrie 1989, când molatica Timișoară a dat o lecție de maximă demnitate țării încremenite în ceaușism, sunt de-a dreptul frapante: „Arestări în tot orașul. Pe o femeie au călcat-o-n picioare, au ucis-o chiar lângă tanti Giza, când pompierii au golit piața cu tulumbele”. „Răfuiala simbolică cu Habsburgii” conferă orașului „un moment european”; tocmai „în cel mai de încredere oraș, în simpaticul oraș atât de răsfățat, iubit și onorat cu o statuie, căzuse capul unui Habsburg, capul dinastiei”.
Ceața este mai mereu companionul orașului, tot de la titlu începând. Ceața ca fenomen meteorologic (orașul, fiind ridicat pe mlaștini, are parte adesea de așa ceva), dar și o împâclire atunci când e vorba de opțiuni politice sau morale. „Sirena de ceață urla prelung, fără oprire; semiobscuritatea odăii cu iz de mucegai de sub trotuar se umplu de glasul ei ce pătrundea până la os.” Burghezii din cafenele, care crezuseră că războiul se va sfârși rapid, „se scăldau într-un prezent ca înecat în ceață”. Revolta plebei vine dinspre suburbii, dinspre „marginea ascunsă în ceață și nori a orașului”, și-i vizează „inima cu sânge adormit”.
Mica Vienă, așa i se mai zice Orașului, o poreclă de lux pe care și-ar fi luat-o cu de la sine putere (așa cum or fi procedat și alte burgade ale Împărăției): „Numai ei, cetățenii orașului de la începutul secolului asociau, în grandomania lor, orașul lor cu capitala austriacă, lipindu-i însă, ce-i drept, acea distincție: Mica”. Lui Méliusz nu-i place această față a orașului, de aceea scoate strigătul ce îndeamnă la răzvrătire, și nu știm cât e al copilului ce se simte solidar cu sărmanii și cât al scriitorului animat de idei socialiste: „Las’ să scuture acest strigăt ferestrele palatelor cu obraz austriac. Să smulgă părul, chica bine pieptănată a acestei mici Viene zburdalnice, lipsite de griji!”
Orașul, nu-i așa, trebuie să aparțină de o patrie. Sau de două, având în vedere că Imperiul e bicefal. Ideea de patrie revine ca un laitmotiv, unul bruscat pe parcurs, ca până la urmă să fie scos din țâțâni. Iată o definiție hazlie de început: „Patria e acea suprafață de pământ, unde căznindu-te să trăiești bine, ajungi mereu mai sus pe scara salarizării, pe treptele averii”. Sau: „Patria e ‘patrie’ atunci când te poți cuibări undeva netulburat în ea”. Părinții l-au crescut pe Jozsi ca ungur, dar și ei „trecuseră prin luptele interne de asimilare națională (…) din oraș, devenind din amestecul a cinci feluri de naționalități nu unguri, ci burghezi unguri, beamteri unguri”. După atentatul de la Sarajevo au câmp deschis „farsa patriotardă” cu accente sălbatice, „neghiobia cu ungurimea de rasă”. Deși în oraș trăiau doar câteva sute de sârbi, care „abia dacă se gândiseră că sunt sârbi”, ura viscerală se îndreaptă asupra lor în ansamblu ca „o amenințare de om beat”. Șeful tatălui, român, din postura de funcționar superior, își maghiarizează, „măcar parțial”, prin grafie, numele: Dragoneszku. În miopia lor, mulți sperau la o monarhie extinsă, întregită cu Serbia și cu o bună parte din Rusia. Și prozatorul continuă necruțător: „…se califica drept națiune o castă hrăpăreață (…). Aceștia și așa eram noi ‘ungurii’ și noi ‘patrioții’, atât cei care se puteau referi la unul dintre strămoși, (…) cât și cei cu jumătate ori numai un sfert de sânge strămoșesc, ba și cei de-a dreptul asimilați dintre ‘străini’…” Însă existau și dintr-aceia pentru care patria era „odaia podită cu pământ, unde muștele umblau cu picioarele lor lipicioase pe gura, nasul și urechile pruncilor”, o „patrie murdară” și tembelă („Nu vreau ca fecioru-meu, ticălos cum o fi, s-o mielească pentru patria ta, cumnate. Nici pentru Franz Joseph.”). Sfârșitul războiului și mișcările de eliberare a naționalităților din Imperiu reconfigurează și „caracterul orașului”: „un alt aspect exterior, altă atmosferă a cafenelelor, transformară spiritul, obiceiurile și stilul negustoriei, străzile căpătară alt ritm, mai alert, mai neliniștit, imprimară alt curs vieții; numai afundul vizuinelor locuite de străvechii cetățeni ai urbei rămase la fel ca și mai înainte”.
Orașul pierdut în ceață de Méliusz József. Un roman care nu a plăcut, nu place și nu o să placă oficialităților, indiferent de orientare, dornice mereu de panegirice fastuoase când e vorba de urbea pe care o păstoresc. Un roman care nu a fost, nu este și nu va fi pe gustul celor blocați într-un patriotism local îngust. Dar o poveste tumultuoasă, credibilă și subtil prinsă în condei a Timișoarei.
Méliusz József, Város a ködben, Kriterion, Bukarest, 1981/ Orașul pierdut în ceață, trad. de Constantin Olariu, Minerva, București, 1982/ reeditare Ariergarda, Timișoara, 2018.