Am visat un vis azi-noapte. L-am visat cum nu se poate mai bine, puţin după miezul nopţii. Visul era color şi mirosea a câmpie şi a ţinut numai şapte picosecunde. Pe urmă m-am trezit; de regulă, aşa se întâmplă.

Se făcea – dacă am visat, doar se făcea, nu-i aşa? – se făcea că m-am trezit deodată, pe o margine de stradă. Mă uitam în susul străzii, mă uitam în josul ei, oamenii mă ocoleau şi-şi vedeau mai departe de drum. Ca şi cum n-aş fi fost şi eu acolo, unul de-al lor. Ei îşi vorbeau, mai încet, mai tare, şi eu nu înţelegeam ce-şi spuneau pentru că nu eram atent: mi se părea că fiecare casă de pe strada aceea o ştiu din altă parte. “Asta trebuie să fie foarte important şi trebuie s-o spun cât mai repede cuiva” se făcea că mi-am zis şi mi-am zis tare, probabil, pentru că oamenii au întors unii capul spre mine ca spre unul care a fluierat – apoi şi-au văzut mai departe de drum ocolindu-mă şi spunându-şi lucruri la care nu eram atent.

“Ce este aşa de important? Dacă ai nevoie de cineva şi crezi că este ceva cu adevărat important, uite: sunt gata să te ascult.” Era o femeie, tânără şi gata, nu o vedea nimeni lângă mine şi nici eu nu o vedeam pentru că parcă mi se împăienjeniseră ochii, dar ştiam că numai o femeie este, şi tânără, şi gata. Gata de drum, cu mine împreună. Şi am pornit cu unii oameni în josul străzii, alţii o porneau în sus, nu ne cunoşteam – nu ne interesam, ne ocoleam numai, urmându-ne cu toţii drumul. Ea mergea lângă mine. Mergeam lângă ea şi nu simţeam solul cu picioarele. Dintr-odată nu mai era nimic important să-i spun, dintr-odată părea că tot ce aveam de făcut era să-i prind mâna. Şi parcă n-aveam putere să mă mişc, numai să merg alături, privindu-i mâna care totuşi nu se putea vedea şi întrebându-mă dacă-i a ei. Atunci mi-am spus că, desigur, visez – şi din cauza asta a trebuit să mă trezesc.

Şi m-am trezit brusc că eram pe marginea străzii şi era plin de lume. Am privit în susul şi în josul străzii, fără să înţeleg unde sunt. Oamenii treceau pe lângă mine fără să mă vadă, străini şi purtându-şi fiecare grijile. Aş fi putut, ca un obiect din decorul străzii, să ascult ce-şi spuneau răstit ori în şoaptă, dar am avut dintr-odată senzaţia că recunosc, în parte, fiecare casă de pe stradă, Ca şi când ar fi fost aduse de peste tot aici. Trebuia să vorbesc cu cineva despre asta. “E foarte important” m-am trezit spunându-mi cu voce tare şi trecătorii mi-au aruncat grăbiţi o privire, apoi (nu îi privea pe ei) şi-au văzut mai departe de drum.

“Ce poate fi atât de important? Hai, spune-mi, te ascult” am auzit din spate o voce blândă de tânără femeie. Nu mai era nimic important, era destul că este lângă mine şi nu m-am întors s-o privesc. N-aş fi putut-o vedea pentru că ochii mi se înceţoşaseră. I-am spus doar că sunt gata să plecăm şi am plecat – necunoscuţi ca şi cei cu care ne împărţeam în drumul nostru strada.

Drumul nu mai avea importanţă, nici nu-l mai simţeam. Mergeam alături şi asta mă liniştea, îmi alunga toate gândurile; toate, fără de cel că ar trebui să-i prind mâna. Dar mă oprea ceva, mă oprea teama că s-ar putea să nu. Tot ce puteam face era să merg alături, prin mine, ca într-un vis din care ştiam că voi ieşi în clipa următoare. Şi totul era înfiorător, era ca şi când.

Ca şi când te-ai îneca de două ori cu un os de peşte.

Ca şi când ai fi amendat de două ori în acelaşi tramvai.

Ca şi când ai rămâne blocat în ascensor de două ori.

Ca şi când ţi-ai agăţa de două ori pantalonii la bicicletă.

Ca şi când te-ai visa de două ori.

Ca şi când te-ai visa de două ori.          

Sau ca şi când tu, cititorule, ai citi de două ori aceeaşi povestire.