La prima vedere, recentul roman semnat de Dorin Muraru* intră, fără complexe, în tradiția prozelor despre furtunile adolscenței și despre tranziția către maturitate: răspântii existențiale care au generat, în timp, best seller-uri, precum De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger, O pace separată de John Knowles, Tulburările elevului Törless de Robrt Musil ori cărțile semnate de John Green, Căutând-o pe Alaska, Stephen Chbosky, Jurnalul unui adolescent timid etc.La noi, tradiția e întemeiată de volumele lui Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop (1925) și Gaudeamus (1928), urmat de Mihail Drumeș, Elevul Dima dintr-a șaptea (1946) și, inevitabil, de Grigore Băjenaru, Bună dimineața, băieți și, îndeosebi, Cișmigiu et comp (1942), proze care îmbină experiența biografică directă cu evocarea și analiza psihologică și morală cu ficțiunea și spiritul aventurist, într-o manieră lejeră, savuroasă și, implicit, foarte accesibilă publicului larg. Numai că +40 începe ca un roman popular urban, continuă ca unul de dragoste și sfârșește ca un thriller, plin de răsturnări spectaculaloase, de personaje și situații ce rămân sub pecetea tainei, cu evenimente și confruntări sângeroase în final și cu o acuzație șocantă, fără drept de apel, adresată de autor Andreei, companioana de dialog digital, iubita din liceu, aproape soția lui și… destinatara romanului scris de Dorin Murariu: ”…am aflat cine sunt persoanele care, într-ul fel sau altul, au contribuit la moartea fără sens a Ramonei Bunea. Una este surprinzătoare. TU”. O crimă indirectă, firește…

Ca și în romanul lui Grigore Băjenaru, pretextul demersului romanesc este o reuniune de clasă: în Cișmigiu et comp – la cincisprezece ani de la absolvire, iar la Dorin Murariu, la patruzeci de ani. Elevii din XII U ai unui liceu de provincie celebrează împlinirea a patru decenii de la încheierea studiilor liceale, prin ritualul întâlnirii în sala de festivă, elevi și profesori ajunși, unii, la o vârstă respectabilă (”pe când eram liceeni, îi credeam bătrâni, iar ei nu aveau mai mult de 35-45 de ani”!), alții dispăruți și evocați circumstanțial. Într-o atmosferă entuziastă, în care bucuria revederii e intensificată de melancolia și amintirile primei tinereți, iar rememorările sunt marcate de un intens sentiment că că totul s-a petrecut ieri, că trecutul e (încă) viu, că ”starea de adolescență” poate fi oricând retrăită, revederea după atâta timp aduce bucurii, dar și stări oarecum jenante, previzibile: fizic și, mai ales, psihologic, oamenii s-au schimbat foarte mult, unii sunt chiar de nerecunocut, mai cu seamă că peste ei a trecut nu numai vremea, dar și Istoria: sfârșitul dictaturii comuniste, Revoluția și geneza noii lumi democratice. În treacăt fie spus, romanul lui Dorin Murariu are, în fundal, această ”epocă”, prezentată dur, fără menajamente, cu afirmații și judecăți de valoare necruțătore, tranșante. Într-un fel, așadar, un roman istoric care rescrie trecutul prin filtrul mentalului personajelor sale.

 Firește, ceremonia din sala de festivități e urmată de întâlnirea colegilor de clasă, moderată de ”Șefa” (Ana Petrescu) și, în final, de inevitabila petrecere la restaurant: ”Oamenii se controlau greu din pricina emoțiilor, notează romancierul continuând să deconspire geneza cărții. Am înregistrat totul. Multe alte informații am strâns în timpul petrecerii, iar unii au fost foarte activi pe grupul închis de pe Facebook, făcut chiar acolo, Nu am păstrat ordinea alfabetică”.

În prima parte a ”sărbătorii”, sunt comentate, când cu duioasă ironie, când cu malițiozitate, când cu îngăduitoare blândețe, prezența și discursul dascălilor: Mio, directorul liceului (Miodrag Putnik), fosta dirigintă, ”profa” de chimie (Madame Turnesol), cea de științe politice, ”profu” de fizică, doamna de română (poreclită Bacovia), cea de franceză (Cosette/Moș Goriot), ”profu” de istorie (Napoleoon): o galerie ”clasică” de educatori de la finalul secolului trecut, care îi provoacă romancierului neașteptate nostalgii, printre care sunt strecurate și trimiteri la cele dintâi tensiuni amoroase dintre colegi, gesturi erotice, atingeri și împreunări discrete de mâini…

Din acest punct, romanul lui Dorin Murariu, se transformă radical, devine o succesiune de portrete în mișcare. Discursul epic se contorsionează, e uneori greu de urmărit. Personajele sunt ”fișate” nominal, ele participă indirect la ”acțiune”. Au alura unor ființe de hârtie pe care scriitorul le surprinde în diferite momente ale vieții lor. În context, revin de câteva ori trei nume: cel al Andreei, cel al Ramonei Bunea, și cel al lui Bilă. Sunt personajele absente ale ceremoiilor, dar și ale romanului. Mai degrabă parabole decât existențe reale. Încărcătura lor e exemplară, aproape simbolică. Ele scot la lumină trei trasee emblematice pentru anii de dinaintea Revoluției, deconspiră câteva dintre marile obsesiile individuale care ”au subminat” dictatura și au determinat prăbușirea regimului comunist: fascinația Occidentului, dorința de emigrare, fenomenul frontieriștilor, denunțarea ipocriziei care copleșise întreaga societate, neajunsurile și nemulțumirile materiale, cultul personalității, completa distorsionare a adevărului, limitarea totală a drepturilor și libertăților individuale ș.a.m.d.

Într-un fel, destinul Andreei, poreclită, în anii liceului, Mamiș, seamănă cu acela al Ramonei Bunea. ”Întotdeauna am fost implicat în relația cu tine – îi scrie David Munteanu, alter ego-ul autorului, fostei iubite din liceu, până în acel moment care, de fapt, ne privește doar pe noi. Am fost împreună ani și ani, locuiam împreună într-un apartament închiriat, făceam împreună planuri peste planuri, să treci examenul de diplomă, să termini rezidențiatul, să faci specializare stând mai mult în spital decât acasă, să faci medicină de urgență fără aparate, să treci prin trauma primului om care ți-a murit în brațe”… În pofida acestor dovezi de iubire, Andreea îl părăsește pe neașteptate pe David, se mută în Franța, lăsând în urmă doar 14 rânduri și o tăcere de aproape… 40 de ani…

Ramona Bunea era, în anii liceului, ”o fată cu părul creț-creț, tuns însă scurt-scurt, ceea ce o umplea de nervi pe dirigintă”. Rebelă, nonconformistă și dispusă oricând să încalce regulile sistemului socialist multilateral dezvoltat și rigorile regulamentelor ”de ordine interioară” ale epocii, ea a fost mereu ”modelul negativ al clasei”, cea care a pus la cale flagrantul nereușit, destinat să-l deconspire ca turnător pe proful de atelier, și inițiatoarea unor petreceri de adolescenți cu destrăbălări fără limite. Iubită de poetul clasei, Ilie Gorgorcea și curtată de un alt coleg, Silviu Holler, emigrat în Israel, tânăra femeie se numără și ea printre marii absenți de la reuniunea clasei. După zvonurile care au circulat intens, nici măcar de părinții fetei nu au cunoscut niciodată adevărul, ei neprimind vreo confirmare oficială a faptelor. Ramona  a fost inițiatoarea unui  grup de șase persoane care, într-o noapte, ”reușise să treacă de mijlocul Dunării, mai aveau poate mai puțin de 50 de metri până la malul sârbesc, dar i-a mitraliat patrula românească, trăgea un sergent major cu o furie incredibilă, parcă își ieșise din minți, trăgea și înjura, până și-a golit încărcătoarele și s-a înnegrit apa în acel sector. Se zice că au fost recuperate cinci cadavre sfârtecate, dar corpul celui de-al șaselea fugar, corpul Ramonei, nu a fost găsit niciodată”… În chip ciudat, după anii 90, prietena ei, Dona Lipovan, primește un colet anonim care conținea… ”jurnalul Ramonei” având ca ultimă datare ”Buenos Aires, mai 1997… Realitatea și adevărul rămân un mister.

Bilă, cel de-al treilea personaj absent, ”slăbănog, profesionist de felul său, un soi de metru etalon în domeniu, conectat seară de seară la Europa liberă […] un tip enervant, închipuit, bădăran și curvar”” face, în roman, figura unui factotum omiprezent. E implicat în tot și în toate, iubit și detestat în egală măsură. E suspectat de colaborare cu Securitatea, și judecat dur de foștii colegi, care, în final, chiar… votează în acest sens. La rându-I, dispare brusc, fără urme.

 Spre final, romanul consemnează o confruntare violentă, cu substrat politic, în care sunt implicați doi foști colegi, Lae și Sandu, caricaturi din noua protipendadă a societății, figuri emblematice și, deopotrivă, sinistre, ale prostiei și analfabetismului ajunse la putere. Dorin Murariu își încheie romanul cu un P.S. care relatează întâlnirea, la patruzeci și cinci de ani, a doar opt dintre colegi. Ei comentează dispariția lui Bilă și iau legătura via Whatsapp cu Silviu Holler care aduce totul în actualitatea imediată: Israelul bombardat din Liban.

Cu o arhitectură puțin obișnuită, +40 este un roman multistratificat, complex și rafinat despre amurgul dictaturii și geneza noii societăți românești văzute prin prisma unei generații profund traumatizate care își caută echilibrul în bizara atmosferă a societății românești de azi.

*Dorin Murariu, +40, roman, Editura Junimea, 2025