Sunt un ins nostalgic, reflexiv, depresiv, singuratic, tăcut, introspectiv, apatic. Mă înscriu în categoria temperametelor melancolice, numite printr-un cuvânt suav expresiv, care îmi alină neliniștile lăuntrice, până, de ce nu, în ADN, marcă înregistrată, ca amprentele, numai că ele, amprentele, poți afla, se modifică prin transplant de piele, cum procedează infractorii, modelându-și până și chipul, sprâncene, nas, urechi, gură, culoarea ochilor, prin operații estetice. Temperamentul rămâne același, cât ține viața omului, iar schimbarea trăsăturilor specifice e chiar imposibilă, fie și prin voință dirijată, nu, nu există nici o cale de a scăpa de fondul principal de sentimente, ești așa cum ai fost proiectat de către părinți și de astre, capricios, reflexiv, sensibil, însă și exigent, dificil, cu standarde aplicate riguos celor din jur, cerându-le o conduită conformă și greu de urmat, de unde și tot mai invocata incompatibilitate sau nepotrivire de caracter sau lipsă de comunicare și câte altele, nu multe, dar decisive în raporturile dintre om și om.

Așa că, ostenit să mai corijez lumea din jur, resemnat și învins, că nu mai am nici putere, nici imbold, nici determinare să-mi modific esența ființei, să-mi înving sau să-mi astâmpăr năravurile mă tot întorc de unde am purces. Mă întorc la mine; cu mine sunt tolerant și îngăduitor. Abia acum.

Cred că așa am fost, adică melancolic, de când mă știu. Și mă știu de cam multă vreme, adică de pe când am deschis ochii și urechile la lumea din jur, cât și la lumea din mine, puzderia de imagini, stări și vise. Și chipuri și cuvinte și amintiri și impresii. Râd rar. Plâng. Nu plâng cu lacrimi, nici în hohot. Mai mult suspin. Boala calului. Scriind, zâmbesc; boala calului o auzisem întâi de la țăranii care mi-au populat copilăria și adolescența, suferință fără leac a bietului animal de povară, a cărui respirație greoaie îl storcea de vlagă și devenea neputincioas.

Dintotdeauna, caii au fost animale prețioase, adică scumpe, fiind greu de crescut, îngrijit și hrănit, iarnă-vară, zi și noapte, mănâncă întruna, dorm în picioare, dacă dorm, cu ochii deschiși, arareori se întind pe așternutul de paie și par să sforăie, dar nu sforăie,ci,ritmic, slobozesc rafale de aer din imenșii lor plămâni, ca foalele din atelierele de fierării, să sufle oxigen în cărbunii încinși pe vatră. Iată, răscolind în desaga din suflet, mă apucă suspinul. Și ce văd, în tremolul palelor trecutului? Văd, acum, oameni și cai, cu căruțe, cu sănii, cu pluguri, cu semănători, din zori și până la asfințit, ciclic, în scurgerea lentă a anotimpurilor, pe ulițele satului sau pe întiderile ogoarelor, oameni și cai, purtând același jug, aceleași căpestre și chiar aceleași zăbale, cu aceeași soartă, cu același sfârșit. Suspin. Nu toți caii se îmbolnăvesc de suspin. Cei mai mulți mor de bătrânețe. Mor în picioare, acolo unde îi apucă sfârșitul, de obicei, în grajd, dând semne că le-au sleit puterile. Și că orbesc. Ochii lor mari se încarcă de o pâclă, poate ca o cataractă, o pieliță care invadează globul ocular și opturează vederea. I se taie lumina. Calul nu plânge. Se și obișnuiește cu întunericul câte zile mai are de tras. Și de trăit.

Calul e cel mai frumos animal de pe pământ. E un monument al naturii. Am aflat, văzitând o herghelie, că în evoluția sa era cât o vulpe. Ciudat, dar semnele atavice de pe picioare mărturisesc a avea, nu mai știu câte, degete, din care s-a perpetuat doar copita, alungind oasele picioarelor, celelalte fiind urme cartilaginoase ca niște negi, cicatrice ale selecției. Relația omului cu calul mă face să – și îmi place – să văd că progresul omenirii vine din acestă simbioză nicidecum cea dintre, bunăoară, om și câine. Calul a fost cel dintâi animal domesticit, de mare folos, atât în procurarea hranei, cât și în înfruntarea inamicilor -sau în expansiunile teritoariale cu supurtul cavaleriei. Oricum, nu calul era agresorul; el se supunea comenzilor stapânului său, împărat sau oștean, cu toții în zale, ca niște scuturi de protecție.

Egiptenii au avut și ei cai, căci altfel nu ar fi apărut catârii, din împerecherea cu măgarii. Cai au avut și romanii, cred că și grecii, sigur, incașii, perșii, dacii, mongolii, maurii, templierii, otomanii, cai au adus cu ei, ba, caii i-au adus pe aici pe sași și pe șvabi, iar ungurii au apărut mult înainte, fiind mari iubitori de cai, ca hunii, și țiganii au năvălit călare sau în căruțe cu coviltir, fiind până încoace meșteri pricepuți în confecționarea de potcoave, osii, roți, harnașamente, oale, cuțite,săbii, dar și bice sau corbace împodobite cu ciucuri, fiecare cu pleaznă, să pocnească și să șuiere pe la urechile dobitoacelor.

Cred că, și acum, țiganii sunt geambași, cunoscători vicleni ai vârstei și performanțelor acestor superbe animale. Și hoți de cai, câdva, invadând târgurile cu oferte grozave,fiecare, sau aproape fiecare, având și câte o vulnerabilitate, inclusiv boala de la care am pornit – suspinul. Un scriitor rus amintea că unii suflau în pântecele cailor slăbănogi printr-un tub de trestie,cât să le înfoaie burțile și să impresioneze clienții, astupând orificiul anal cu o cârpă bine îndesată. Ca să vezi! Țiganii ruși… Țiganii sovietici, nu! Sau nu s-a scris…

Marile personalități ale istoriei sunt glorificate prin monumente ecvestre . Călare! Pe cai superbi, cu coame și cozi împletite, cu șei, scărițe și dârlogi sculptați cu atâta măiestrie, încât te poți întreba dacă artistul n-a pus mai mult suflet și talent în arhitectura animalului decât în redarea omului care îl domina și îi strivea spinarea.

Satul meu, mărginit de Mureș, în dreapta râului, ocupa o câmpie parcă nesfârșită, până spre Pecica, Pereg, Nădlac și Șeitin, mii de hectare, departe de casele oamenilor, care s-au văzut nevoiți să ridice sălașe în preajma proprietăților, câteva sute de case, cu două-trei camere, grajduri, cotețe, cocini, cotărci, protejate de salcâmi, nuci, cireși, pruni. Am mai apucat în copilăria mea să vad aceste case răzlețe, unde oamenii trăiau, fie de primăvară până toamna târziu, fie le închiriau oropsiților sosiți de pe alte meleaguri, mulțumiți să aibă acoperiș deasupra capului, și, bun înțeles, hrană pentru familiile și dobitoacele pe care le îngrijau.

Pentru pruncii din aceste pustietăți s-a ridicat și o școală, cu clasele I-IV comasate sub însuflețirea unui singur învățător, Titihăzan, țin minte, tatăl unui bun prietem de-al meu, Viorel, ajuns profesor la Politehnica timișoreană. Școala avea o singură clasă, o singură sobă, iar dascălul dormea în aceeași încăpere, de luni până sâmbătă, când o lua pe jos, că ploua, că ningea, că viscolea, până în sat, ca minerii din localitățile din apropierea sau depărtările Aninei, peste deal, peste pădure.

Ultimul sălaș din hotarul Semlacului sua, mai degrabă, aparținând Pecicăi, a fost cel al lui Janoș Botka și al nevestei sale. Am și scris un reportaj atunci, demult, apreciat. M-a dus acolo Ilie Siladi. Janoș Botka, un munte de om, a rugat autoritățile să-l lase la sălaș până la moarte, a lui și a femeii lui, și a reușit să-i înduplece pe toți cei care voiau să-i radă casa de pe fața pământului, oferindu-le, ca o gazdă bună, țuică, plăcinte și ouă, cum eu însumi am fost întâmpinat, renunțând la ouă, iar Ilie îmi mărturisea că, până au trăit, cei doi veneau cu căruța la piața din Semlac, marțea, și aduceau, de fiecare dată câte două tipsii de plăcinte încă aburinde. Acum, Bolka Janos și nevasta se odihenesc într-un cimitir din Pecica, iar sălașul lor s-a prăpădit în bătaia vântoaselor și în praful vremurilor.Țin minte că nu aveau ceas, nici de perete, nici de mână, și n-au avut nicicând, pentru motivul că nu-i preocupa să știe cât e ora. Anotimpurile, muncile,animalele, ograda plină de orătănii, câinii și mâțele, toate le dictau scurgerea vieții și ciclul trudei lor.

Și cei mai avea Janos Botka, ghidrani, cum mi-a șoiptit expertul Ilie Siladi! Iar o căruță o folosea pe câmp, o alta – când mergea prin sate, să vândă lapte, smântână, brânză, ouă sau să cumpere zahăr, sare, petrol, drojdie, chibrituri. Rar haine și încălțări.