Personalitatea lui Alexandru Paiu Ilarian, personaj emblematic al generației pașoptiste, al procesului de emancipare a românilor din Transilvania și, într-un context mai larg, al redefinirii moderne a națiunii române, se află de multă vreme în atenția cercetătorilor din sfera istoriei și ideilor politice. Cu toate acestea, monografia pe care cercetătoarea timișoreană Johanna-Ioana Schweighoffer a publicat-o recent, în cadrul colecției Seria de Istorie a Editurii Universității de Vest – sub titlul Tradiție intelectuală și conceptualizare politică. Națiunea în scrierile lui Alexandru Papiu Ilarian – are, pe lângă calitățile intrinseci, și atu-ul premierei. Și aceasta pentru că, așa cum titlul transparentizează, sub lupa investigației nu a fost pusă personalitatea propriu-zisă a militantului pașoptist, ajuns peste ani președintele-fondator al Societății Transilvania și membru al Academiei Române, ba chiar nici contextul istoric ori semnificațiile acestuia în raport cu devenirea națională (dimensiuni mai mult sau mai puțin acoperitor abordate de exegeza anterioară), ci un filon special al operei sale, relevant pentru formarea conștiinței politice naționale și, în particular, pentru constituirea unui limbaj politic românesc, convergent celui care se configura la jumătatea secolului XIX la scară general-europeană. Metaforizând puțin, am putea afirma că, prin pretextul Paiu Ilarian, autoarea a creionat ca personaj-cheie al narațiunii sale (o istorisire riguros științifică, dar care nu e lipsită de valențe literare stricto sensu) națiunea – înțelegând prin aceasta atât națiunea ca și universaliu teoretic, cât și națunea română ca și caz aplicativ.

Tocmai prin aceasta, cercetarea întreprinsă de Johanna-Ioana Schweighoffer se dovedește a avea o valoare de întrebuințare de mare actualitate. Se știe, prezentul larg este dominat de o puternică (și, din păcate, excesiv de subiectivă, atunci când nu e de-a dreptul clișeatică) dezbatere despre națiune, despre natura și rolul ei în arhitectura societății globale contemporane, iar gestul autoarei de a readuce în atenție eforturile teoretizante ale gânditorilor politici europeni din veacurile anterioare (efort acoperit generic de primele două capitole) constituie, pe lângă punctarea unui must-of metodologic al cercetării, și o deschidere oferită cu generozitate celor care aspiră la un dialog public mai consistent pe această temă. Evocarea unor teoreticieni ai națiunii aproape exclusiv din spațiul mitteleuropean (în primul rând Gottfried Herder și Johann Gottlieb Ficthte, autori ale căror abordări s-au dovedit în timp mult prea limitative – ca, de altfel, și ale principalei excepții, Hippolyte Desprez) nu constituie nici pe departe o unilateralitate a raportărilor bibliografice, ci identificarea judicioasă a influențelor sub care s-a reconfigurat, la ieșirea din paradigma politico-teologică specifică veacurilor prepașoptiste, travaliul conceptual nu doar al lui Papiu Ilarian, ci al unei întregi școli de gânditori politici ai generației sale: Petru Maior, Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Treboniu Laurian ș.a. Cu mult rafinament este urmărit de autoare, în următoarele trei capitole (cele rezervate ”studiului de caz”), procesul de reevaluare a poporului (a comnuității naturale) ca națiune (ca și corp politic), influența jucată de competiția de paradigme dintre ortodoxia tradițională și greco-catolicism, relevanța pentru identitatea și mobilizarea națională a datului lingvistic, autogenerările instituționale, formarea unei conștiințe politice de sine a națiunii române și, deloc în ultimul rând, contextualizarea tuturor acestor factori în complexul structural-evenimențial al Europei de veac XIX, inclusiv prin lansarea de inițiative politice definitorii.

Salutăm această apariție și, în mod distinct, calitatea ei de a furniza referențiali științifici pentru o dezbatere publică care continuă – în spațiul euro-mediteranean – de peste două milenii.