Mutând cu talpa dealul

Mutând cu talpa dealul

Nu ştiu să fi măsurat cineva cât de înalt este Dealul Bisericii, dar s-a tocit de când tot urci şi tot cobori, aşa îmi pare, că iei câte un pic din el pe talpă, de parcă nu mai ai răbdare, şi îl frămânţi sub picior, cum frământai cu mâna pâinea s-o bagi în cuptor, când treci în fiecare zi de cătunul liniştit în deal săpat, în care se mută rând pe rând, definitiv, oamenii din sat, lăsând vorbă pe o piatră cine au fost, când au plecat. Spre căsuţa din bârne tot urci, simplă, cu puţine culori, în a cărei curte ne-ngrădită se adună vara nenumărate neamuri de flori, iar iarba nou-născută se-nchină în faţa clăilor de fân – morminte de iarbă trecută, căsuţa unde pe târnaţ rezemi caierul, deşi nu mai ai pentru cine toarce, cum nu mai ai nici în traistă cui duce merinde, dar pentru asta firul de lână se-ntoarce şi iar se întoarce. Ştiu că bugăt nu va fi nicicând, câtă vreme pe ogorul frunţii timpul adânceşte brazde până la ultimul gând. Mi se pare mie sau nici valea din sat nu mai e cât o ştiam eu de mare? Şi pietrele sub care căutam peşti cu mâna se mută, nu mai au nici ele răbdare? Poate nu dealul, nici valea, ci dumneata, bunică, dimpreună cu alţi oameni din sat, de oriunde, ai început să te faci tot mai mică.