Şi cu ochii se agăţa, că altfel nu ajungea, să se termine odată cu aşteptarea. Încerca şi ea să vadă ce a picat în capcanele alea de prins resturi. De mâncare, de haine, de papuci, de orice, resturi.

Femeia se opinteşte, o ajută şi fata cea mare, iar asta mică se uită cum trag cu mâinile de marginile mizerabile ale pubelei, ca şi cum ar urma să răstoarne peste lume zestrea ei. Mirosul nu trece de geamurile clădirilor din jur. Nici până la Ursitoarea copilei nu ajunge duhoarea, s-o trezească, şi atunci continuă să-i încurce firul vieţii, pe care l-a încâlcit în asemenea hal, că peste un timp călcătura aceasta a fetei, de o intimitate cu drumul de-a dreptul vulgară, îi va fi deformat de tot pasul, mersul prin viaţă, nu se va mai putea dezvăţa şi va învăţa la rândul ei.

Ursitoarea are nevoie de ajutor, de atât de mult, atât de urgent, că tot ea, Cenuşăreasa cu picioare reci, îi ia de pe umeri sarcina împlinirii propriei fericiri şi o transferă asupră-şi. Posibil nici să nu mai simtă… După câte se vede, tălpile-i sunt obişnuite. Pesemne de aceea umblă desculţă, să nu existe dubii în privinţa mărimii pantofului, să fie sigură că cineva i-o va ghici din ochi. Şi chiar de nu este aşa, şi chiar dacă o dor tălpile, şi chiar dacă printre resturi nu va găsi niciodată conduri strălucitori, Ursitorii nu-i poate cere lămuriri, despăgubiri, tălpi noi, o altă lume sau măcar un rest de minune.