Fata a dispărut brusc într-o noapte de toamnă, de parcă cineva ar fi operat un număr de magie, straniu și absurd în egală măsură. Pe urmele ei au pornit forțe de ordine impresionante, ca și când la mijloc ar fi fost vorba de cineva sus-pus, din elita puterii locale. În schimb, copila de șaisprezece ani provenea dintr-o familie simplă și ștearsă, care, în zilele obișnuite din vremurile alea, nu ar fi interesat pe nimeni ce hram poartă.

Când au venit primii milițieni, trimiși în micul orășel tocmai din capitala județului, nimeni, nici măcar primarul, nu a știut să le spună mare lucru despre ea. Unicul lui gest a fost, după ce-a dat cu lehamite din mână, să-i conducă, în cele din urmă, la casa dispărutei.

— Cum arată fata asta, domnule primar? E înaltă, e scundă, albă la ten sau, dimpotrivă, e închisă la culoare? Că, de obicei, astea dispar fără urmă, alegând să fugă cu te miri ce hăndrălăi din aceeași etnie. Sau, mai nou, chiarși cu de-ai noștri, căzuți în mrejele copilelor de teapa ei.

Trimiterea cu tentă rasistă era evidentă, la fel și nemulțumirea celui ce vorbise, șeful celorlalți doi oameni ai legii, după toate semnele, și era generată de faptul că trebuia să bată coclaurile muntoase din jur în tentativa de a o găsi, cumva, pe adolescentă.

— Aici vă înșelați, tovarășe ofițer, fata e mai albă la față decât oricare dintre noi. Nu e țigancă, deși poate că pentru noi toți ar fi fost bine să avem de-a face cu o femeie de-a lor. Înțelegeți la ce mă refer?

Primarul îi privea pe trimișii statului cu ochii pe jumătate închiși, pe de o parte pentru că afară lucea un soare orbitor, dar și din cauză că îl cuprinsese un vag sentiment de neliniște, chiar de teamă în privința a ceea ce ar putea urma legat de cazul acesta.

— V-am întrebat cum arată tânăra dispărută. E important să știm de la dumneavoastră anumite lucruri despre ea. Firește, vom afla destule de la părinții ei, dar pentru noi e importantă o părere obiectivă, a cuiva străin de poveste. Era frumoasă, învăța bine la școală, era atrasă de bărbați, lucruri din astea mă interesează să aflu. Sunteți primarul unui orășel, ar trebui să-i cunoașteți pe toți cei care locuiesc aici.

— Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar pe fata asta am cunoscut-o foarte puțin. Nu prea ieșea din casă, era destul de retrasă și de cuminte. Așa mi-au relatat toți cei cu care am stat de vorbă, atunci când, imediat după dispariție, am încercat să aflu câte ceva despre felulei de a fi. Ultima oară când am întâlnit-o, s-a întâmplat în primăvară, undeva pe o stradă din apropierea primăriei, am urmărit-o cu privirea secunde bune. Mă iertați, sunt și eu tatăl unei adolescente, dar m-a frapat frumusețea ei. Era înăltuță de statură, mă rog e, vreau să spun, pentru că nu vreau să mă gândesc — Doamne, ferește! — la ceva rău, cu un trup bine dezvoltat și un chip de actriță de cinema. Adică, era diferită de celelalte fete de vârsta ei din localitate, nu că nu ar mai fi fete frumoase pe aici, dar ea părea din altă lume, nicidecum nu semăna cu o fată de la țară, cum suntem cu toții cei de aici, în realitate.

Ofițerul părea încurcat de-a binelea, odată ce a aflat de la primar amănuntele legate de personalitatea fetei dispărute într-un mod atât de bizar și despre care nu se mai știa nimic de mai bine de o lună de zile.

— Poate o să vă ajute treaba asta, a mai adăugat primarul, chiar înainte de a-și face curajul să intre în casa părinților copilei.

— Cineva mi-a spus că Larisa obișnuia să plece o dată pe lună, sâmbăta, acolo de unde veniți dumneavoastră. La Timișoara. Cică participa la ședințe particulare de limba engleză. Cineva din marele oraș o invita, într-o zi de sâmbătă, să învețe mai bine limba respectivă. V-am spus că învăța foarte bine la școală, am aflat asta de la profesorii noștri și de la părinții ei.

După ce primii investigatori au părăsit în scurt timp orășelul, fără să găsească nici cea mai mică urmă legată de Larisa, a fost rândul altor ofițeri de rang și mai înalt să apară în localitate. Firește că nici aceștia nu au aflat mai multe, câtă vreme aproape nimeni nu se mai îndoia de faptul că dispariția tinerei nu avea nimic în comun cu locul în care ea s-a născut. Misterul, dacă era cu adevărat unul, trebuia găsit în capitala Banatului, acolo unde fata se deplasa în fiecare sâmbătă pentru a lua lecții particulare de limba engleză.

Iarna începea să bată la ușă, iar despre Larisa nimeni nu mai rostea vreo vorbă. De la o vreme, nici măcar autoritățile județene nu se mai arătau interesate de cazul ei, ca și când cineva anume emisese un consemn ca totul să se oprească subit. Părinții fetei au rămas singurii care încercau să mai afle câte ceva, cât de puțin, despre mersul anchetei, sau, mai aproape de adevăr, despre posibilitatea ca fiica lor să se mai afle în viață. În aer plutea mirosul gerului, apoi a nins zile în șir, acoperind întreaga suflare locală cu o întindere albă și nesfârșită. În dimineața de dinaintea Crăciunului, tatăl fetei s-a trezit primul, pentru întâia oară senin și netulburat de duhuri rele și negre ca smoala, și a așteptat ca și soția lui să deschidă ochii.

— Să știi, Maria, fata noastră nu e… moartă. Am aflat că trăiește. Pricepi ce spun? Larisa e vie, vie ca noi doi. Mi-a spus să nu mai plâng după ea, să-ți transmit și ție să nu-ți mai chinuiești sufletul. A fost un vis, e adevărat, dar, nu știu, parcă Dumnezeu mi-a vorbit prin ea. Să avem, așadar nădejdea că nu e nimic pierdut.

Micul orășel înghețase cu totul, sub imperiul unei ierni vitrege pentru o lume întreagă, așa cum se petrecea orice formă de viață în anul acela, 1987, și doar coșurile fumurilor și câteva pâlcuri de copii ieșiți la colindat semnalau că, totuși, lumea continua să-și ducă zilele la fel ca întotdeauna. Cu două ceasuri mai devreme, la casa fetei dispărute a bătut, scurt, militărește, un mesager îmbrăcat într-o haină groasă, asemănătoare cu o tunică militară.

— Vin din partea domnului comandant, da,da, ofițerul care aanchetat primul cazul fetei dumneavoastră. Vă închipuiți că el nu avea cum să vă spună personal vestea aceasta. Dumnealui a vrut să vă anunțe că Larisa trăiește, a plecat din țară imediat după ce a ajuns în Timișoara. Doar atât am permisiunea să vă transmit. Crăciun Fericit vă doresc și multă sănătate!

Nu aveau să-i audă vocea nicăieri prin micuța lor locuință, dar pentru ei asta nu mai conta câtuși de puțin. Mesagerul din vis și apoi cel întrupat în bărbatul tânăr, îmbrăcat în haine militare, care dispăruse, între timp, în negura nopții de iarnă, își făcuseră treaba, iar Larisa era, acum, cu ei, de Crăciun, așa cum fusese vreme de șaisprezece ani și cum va mai fi, știau asta, multă vreme de acum înainte.