(fragment)

Cornel Berceanu se sculă cu noaptea-n cap să-şi hrănească caii. Ieşi primul din casă, cu pas apăsat, răscolind printre lucrurile dimineţii după şosetele lui din lână groasă, după flanelul de corp, până ce Mama Elena, bineînţeles că se trezi. Nu spusese nimic, de frică să nu o trimită şi pe ea, la ceasurile acelea, dinaintea zorilor, în grajd.

         Îl urmări, cu un fel de bucurie ascunsă, cum nu-i simţise mişcatul în pat, motiv pentru care s-ar fi luat de ea.

         Era ultima zi a anului.

         Caii trebuiau grijiţi. Aici, lângă ei, era lumea lui. Supli şi zvelţi, simţeau că vine stăpânul lor. Era un schimb între tinereţea lor şi forţa comerciantului. Neîndurător cu nimeni, în faţa lor îşi căpăta înapoi unda aceea curată a copilăriei sufletului, pe care niciunde în altă parte nu şi-o arăta.

         Le deşertă în iesle o traistă de ovăz, apoi îşi plimbă palmele pe crupele sănătoase, lucitoare, cu voluptatea cu care ar fi simţit o femeie.

         Patru cai. Mândria şi averea lui. Mai ales Vlad, cu pata lui albă deasupra nărilor.

         Mătură, spălă cu apă multă podeaua grajdului, se asigură că-i lasă în curăţenie.

         Lângă uşa de la intrare era un suport din fier de pe care nu lipsea ligheanul cu apă curată, săpunul şi un prosop de bucătărie. Deasupra, o oglindă mică, bătută într-un cui şi lângă ea un pieptănel din os.

         Obligatoriu, după ce munca la grajd era terminată, nimeni nu ieşea fără să-şi grijească ţinuta.

         De câte ori şeful de post trecea, prin faţa casei, şi intra la ei, bineînţeles că-i făcea plăcere să vină, se îndrepta spre grajd şi controla dacă erau sau nu ligheanul şi prosopul.

         „Jó, nagyon jó, te aspru vagy la oameni, azonban şi nu pute la casa ta. Acum vedem care disciplinat és kik nem.”

         Trecea prin faţa casei noastre, dimineaţa la şapte şi la ora douăsprezece, la prânz, spre servici şi îndărăt. Nu se ducea la birt niciodată cu alţi săteni. Moral, nu i se putea reproşa nimic.

         Când îl vedeam printre gratiile de la fereastra mare, şi numai simţindu-i paşii apăsaţi pe drum, mă trecea un fior, deşi nu mă simţeam cu nimic vinovat.

         Mirosul de cârnaţi fierţi şi ţuică fiartă îl grăbesc pe Taica Cornel. Azi e ultima zi a anului. În bucătărie, Mama Elena cu Măriuţa aranjau deja, pe un ştergar din in curat, cozonacii cu mac, cu nucă, colacii făcuţi în casă. Unii vor fi pentru dat de pomană, alţii pentru masa de Anul Nou.

         Se-ntreceau în rânduiala acelei dimineţi gândurile fiecăruia, frânturi de întâmplări, năpădindu-le mintea.

         Deodată, glasul gros al stăpânului casei, îi adună pe toţi:

         – Ghiţă, mai lasă şi tu scrisul tău şi vino să închinăm o vorbă!

         În camera mare, în capul mesei, ca un proprietar de vieţi, stătea Cornel Berceanu. Vis-à-vis, Ghiţă, dascălul, iar cele două femei abia mai conteneau cu adusul pe masă.

         – Să staţi aici, tu Elenă la dreapta mea, tu Măriuţă la stânga mea, să vă am pe toţi lângă mine. Ia ceşcuţa din porţelan alb, groasă, o întinde către oala cu ţuică fiartă, cea tânără o umple, apoi ne pune şi nouă, pe rând.

         „Anul nou este o zi solemnă, înconjurată de aşteptare şi speranţe, este un oaspete străin care nu se cunoaşte, pe care îl primim cu bucurie, e podul peste care vrem să trecem şi care după noi se surpă. Poftesc aşadar vouă, femeilor din casă, o oglindă fidelă, învăţătorului – un palton bun şi ghete noi, ungurului – multă răbdare.

         Acum, dacă am vorbi de domnii de la Viena care judecă în duios acord cu cei de la Pesta, Împăratul bătrân ar vrea pace, Contele Tisza Istfán, duşmanul nostru şi al slavilor, tremură că am fi mai mulţi decât ei!

         Atentatul, dragii mei! Ăsta-i cuiu!  Sarajevo! Sârbia trebuie distrusă! Asta vor!”

         Rămăseseră toţi cu ochii fixaţi la ceaşca cu răchie fiartă a lui Tata Cornel Berceanu. Nimeni n-apucă să spună un cuvânt. Femeile, aproape că nu pricepuseră nimic.

         Bătrânul înţelese că vorbele lui treceau peste aburul îmbietor al băuturii.

         Se uită către Ghiţă. Cu un alt glas, cu totul diferit, casnic, mecanic, aproape, continuă:

         „Să trăiţi la mulţi ani, 1914!”

         Îl aşteptase destul. Noaptea coborî bine peste ferestrele care dădeau la drumul mare. Luna înălbea degeaba colţul dinspre gară. Nu clintea nimic. Un scârţâit de la o poartă, vestind sfârşitul zilei, punea punct oricărei mişcări.

         Măriuţa începu să se dezbrace. Se va culca. Cu dorul de el. El, plecat cu corul lui, cu „Dorul”, la Herculane.

         Netezi pernele amândouă, aranjă cearceafurile, cu broderia de mai bine de un lat de palmă, de fiecare parte a patului, duna acoperea jumătate din aşternutul mirosind a busuioc şi răcoare de dimineaţă. Aşa a învăţat-o Mama Elena, să pună rufele la uscat, odată cu zorile, să ia din ele singurul lucru de care bărbatul îşi aminteşte oriunde-ar fi.

         Cămaşa de noapte, din in, ţesută de muica ei, lungă, până la mijlocul gleznelor, avea model cu puiuţi roşii pe la mâneci şi la crăpătura de la gât.

         Maria nu era o femeie înaltă sau foarte puternică. Avea în schimb ţinuta aceea dreaptă şi frumoasă a fetei care se pregăteşte să meargă la joc. La horă. La sărbătoare. Era născută să fie ca o trestie verde şi proaspătă. Nimic forţat, nimic urât, sâni mici, talie subţire, părul după ureche, despletit din cocul îngrijit de peste zi.

         Intră în pat. Pe partea ei. Îşi aminti de ziua a doua de la nunta lor, când Ghiţă trebuia să taie varza!

         Parcă revăzu, din nou, chipul lui strigând a întrebare, pe care nu i-a pus-o niciodată, în clipa când, urcând în cameră, s-a trântit pe pat lângă ea. Clocotea în el mânia. Îi vedea şi-acum pumnii în care strângea perna şi dinţii muşcând pânza albă. Ca să nu spună nici un cuvânt. Să nu o chinuie şi pe ea.

         „Lasă Ghiţă, aşa-i el, dar nu-i om rău!”

         Şi-acum îşi auzea vorbele care cădeau peste mânia lui ca o ploaie. Lăsă din mâini perna mototolită, îşi întoarse capul spre ea. Nu spuse nimic. Ochii lui negri, mari, rămăseseră nedumeriţi. Măriuţa lui îi luase comerciantului apărarea? Îi dădea dreptate? Cine este fata asta? Proasta pe care Pineştii o dăduseră fată în casă pentru averea Bercenilor? Sfânta care accepta crucea pentru ca, acolo, acasă la ea, cu mulţi fraţi, să rămână porţia ei de mămăligă, neatinsă, ca ei să o poată împărţi?

         Măriuţă, fată cuminte, nefemeie încă, aer cald, când afară suflă gerul…

         Adormi.

         Să fi trecut de două noaptea. Uşa se deschise încet şi Ghiţă intră. Fericit şi mulţumit. Se îndreptă către ea, o mângâie pe păr, fără nici un cuvânt îşi scoase vestonul, vesta, ceasul cu lanţul lui de aur, pantalonii frumos rânduiţi pe scaun.

         Măriuţa îl urmărea cu drag. Fără nici un cuvânt, îşi luase cămaşa de noapte, intră în pat. O luă la piept.

         Tăcură în întâlnirea nevorbită, neameninţată de vreo întrebare.