Fragment din romanul Noaptea îngerilor

În rândul ofițerilor se împrăștiase la fel ca puful de păpădie primăvara un zvon nemaiauzit.

Comandantul lor, ducele de Făgăraș și Almaș, precum și prinț al Țării Valahiei, înaintea căruia nu mișca în front nici frunza-n pom, făcea tot felul de lucruri nefăcute.

Nu îndrăzneau să caște gura prea tare, căci umbra țepelor de pe Dealul Melcilor le întunecacomplet plăcerea bârfei, mai ales că erau faptele atât de piperate, încât îi ustura limba și de aceea căutau a-și stinge focul în câteva pahare de vin bun la crâșmă, când se aflau în permisie, sâmbătă seara. Își șopteau ultimele vești prinse de vreunul de la o slujnică ori o vădană de târgoveț cu care petrecuse o noapte. Și le șopteau, veștile acestea, la ureche, ca într-un telefon fără fir. Nu că acesta le-ar fi fost obiceiul. Doar erau ei ofițeri care știau a porunci și a bate cu pumnul în masă și a zice ce aveau de zis cu glas mare, de să se zdrăngăne ferestrele și alta nu. Dar când venea vorba despre comandant, era musai să schimbe foaia, ca nu cumva, Doamne păzește!, să fie auziți de careva, iar acela să ciripească unde trebuie cu gândul la o cinstire, drept plată. Știau ei prea bine că astfel erau acele vremi. Era vândut omul și cumpărat pe doi ducați. Apoi, direct turnul cu temniță te păștea.

Cum vinul, cel mai adesea, dezleagă limbile, s-au apucat și ei a se scăpa la vorbă.

-Prințului nostru i s-au aprins călcâiele după această Katharina.

-Da’, mă rog frumos, de unde știi tu toate aceste? După capul meu, mă socot că ar fi bine să bagi seamă ce dai pe gură.

-Păi, bag, că de aceea vă spun numai vouă, sub jurământ că iț ține secretul priponit cu șapte lacăte, să nu ajungă la niscaiva urechi prea lungi. Jurați?

Bărbații, ca unul, își duc mâna întâi în dreptul inimii, apoi își trântesc palmele una peste alta, în mijlocul mesei, cu o plescăitură sonoră, în semn de neclintită solidaritate, chiar dacă i-ar ajunge prăpădul Lumii.

-Ascultăm.

-Păi, știți că el e cam muieratic și se ținea de poalele ba a uneia, ba a alteia. Când se sătura,le dădea mai departe. Adevărat că-i domn și nu le dă oricum, ca pe o cârpă azvârlită-n drum, ci cu cununie și zestre, la nevoie, dar…

-Măi, pe astea le știm și noi de mult. Ori ai ceva nou, ori lasă-ne în pacea noastră să ne vedem liniștiți de pahar.

-Ai un strop de răbdare. Ce, ți-au intrat zilele-n sac, ori ce? O știți pe roșcata aia cu părul creț și ochii galbeni? Aceea de la han. Cea care cântă și dansează de te bagă-n toate boalele. O știți? No, aceea s-a drăgălit ea cu șeful cavaleriștilor, care, prostălău în călduri, că mai bine nu i-oi zice, a dat din el tot ce știa.

Cică prințul nostru, comandantul Drăculea, i-ar fi poruncit mutului lui să facă ce și cum o ști și să-i aducă știință despre frumoasa Katharina.

Auzind numele, s-a auzit un oftat prelung, a pagubă, scos din toți rărunchii mai multora, a căror inimă fusese săgetată de ochii ei albaștri.

Și-au dat ei multă osteneală ca să încerce marea cu degetul, dar pas de au putut ajunge la ea. Fată cuminte, bine păzită, nu ieșea decât însoțită de părinți ori de verișoarele și verii ei și numai pe timp de ziuă. Doar atunci, când cu merindea soldaților de Crăciun, s-a întâmplat să le prindă lăsarea serii, din cauza vremii câinoase. Așa a fost lăsat să fie, ca să se întâmple cum s-a întâmplat și să-și scrie soarta, care, orice ai face, tot ți se pune de-a curmezișul și face numai după voința ei.

-Eee! A reușit mutul să audă câte ceva?

-A aflat, cum să nu afle, altfel ar fi rămas și fără urechi, nu numai fără limbă.

-Și?

-Păi asta e, că mutul nu poate vorbi decât prin semne, pe care le înțelege numai Drăculea, că el a învățat vorbitul semnelor pe când a fost copil, zălog la turci.

-Oare ce i-o fi spus, că mor de curios.

-Parcă numai tu, însă nimeni nu a aflat mai mult, decât ce se vorbește prin târg, cum că el își încalecă bidiviul și se duce în fitece zi lăsată de la Dumnezeu și trece prin fața casei ei, încolo și încoace și numai că se uită prin geamul ferestrei celei mari care dă către stradă. E fereastra de la odaia în care se află războiul cel mare de țesut, la care stă și țese frumoasa Katharina.

Omul face o pauză, sorbind din paharul cu vin, căci i se uscase gura de la povestit și de la emoțiile destăinuirii unor asemenea bârfeli neîngăduite.

-Și, și?

-Și, nimic.

-Cum nimic?

-Așa bine. Nimic. Se plimbă omul, se uită și asta-i treaba.

-Bine, dar fata nu iese la ușă, la fereastră? Nu-i face măcar un semn cu mâna?

-Gurile rele spun că nici măcar nu întoarce capul către ochiul ferestrei.

Nu întorcea ea capul, fiindcă așa a fost învățată la mănăstire.

Copil fiind, părinții, la sfatul și insistența surorii mai mari a mamei ei, călugăriță ea însăși, o trimiseseră la mănăstire. Nu la oricare, ci la mănăstirea ordinului franciscanelor.

Nu întorcea ea capul, dar el a aflat ce a vrut să știe.

Fata se supunea bunei cuviințe, dar în sufletul ei nu-și mai avea loc decât chipul lui, pe care-l îndrăgise din prima clipă. A trecut repede peste teama de a avea în față un bărbat care, după fireturile uniformei, era cineva. I-au spus verișoarele că era Vlad, comandantul Coronei.

Mai avea și căutătura aceea ca de smarald, care te tăia, nu alta. Însă sufletul ei de copilă neștiutoare și neîncepută, a prins a vibra din toate corzile, cântând, impresionat de gestul acelui bărbat măreț, care s-a înjugat să tragă la sanie în locul ei. A băgat ea de seamă cât de mirați se uitau ceilalți ofițeri, ca și când s-ar fi întâmplat minunea minunilor. Nemaipunând pe răboj soldații, care stăteau pe de margini și căscau gura ca la bâlci.

”Apoi, minune a fost, gândea Katharina în nopțile ei de nesomn, când stătea trează, cu gândul la el. Chiar minune. Dacă s-ar fi aflat, oamenii, de la mic, la mare, ar fi socotit fapta lui necugetată și nepotrivită rangului.”

În acel Ajun al Crăciunului când el a văzut-o pentru prima oară, Vlad a simțit un foc în inimă cum nu mai simțise pentru nicio femeie din multele cu care se iubise, chiar de le făcuse și copii.

 O ceva ce nu i s-a mai întâmplat să simtă nici pe departe înainte, l-a făcut să-și urmeze primul impuls și s-o aburce, fără veste și voia ei, pe calul său și să o lipească de trupul lui, care fremăta tot. Fremăta de dragostea care îl pocnise fără veste. O dragoste care i se înfipsese iute și adânc, asemeni suliței slobozite de el însuși în trup de necredincios. Iute ca săgeata l-a străpuns,  direct în sufletul lui cel aspru și i l-a răpus, înrobindu-l cât ai clipi, fără să-i ceară învoire, cum s-ar fi cuvenit față de un așa bărbat vajnic și de neclintit, prinț, pe deasupra. Afurisita de vrăjitoare, dragostea, nu a binevoit a-l întreba  dacă el binevoia, ori ba. Tuturor le era de mare mirare cum de a reușit, nemernica, să pătrundă prin platoșa de oțel a Dracului, cel tare ca și stânca. A venit și, după ce s-a fofilat, ea știe cum, și-a  durat culcuș trainic în sufletul lui cel poavăr și nimeni, chiar nimeni și nimic, în afară de moarte, nu l-a mai putut clinti din dragostea lui cea mare peste poate.

Așadar, simțind toate acestea și după ce a aflat de la mutul lui cele de trebuință s-a hotărât. Nu avea să-i scape tocmai lui o astfel de bijuterie de fată.

Era nu numai frumoasă, ci și cuminte, sfioasă și pricepută în ale treburilor casei. Dar Katharina avea ceea ce lipsea multor fete ale vremii aceleia. Era învățată. S-a hotărât ce și cum să facă, fiindcă se săturase ca el, coșcogea prințul, mare comandant de oștire, să se tot fâțâie, ca muierile, prin fața casei ei, ca să-i poată zări chipul măcar o afurisită de clipită.