În Tornada autorul impune cu insistenţă în literatură un ţinut, urmăreşte istoria unui oraş; restrânge spațiul, dar semnificaţia evenimentelor rămâne mult mai largă. Perioada surprinsă în roman –de la „Marea Unire” până spre finalul războiului – este plină de evenimente „tari”, dificultatea fiind a selectării lor pentru economia discursului epic. Scriitorul s-a documentat în arhive, scoate amănuntul istoric la suprafaţă, vălul timpului este înlăturat – o lume a epocii, evenimente mai mult sau mai puţin cunoscute (ori despre care s-a scris mai puţin în literatură până acum), personaje intrate în istorie sau uitate de istorie sunt readuse pe o mare întindere epică în faţa cititorului.

Se observă în proza lui Ion Marin Almăjan insistenţa cu care revine un ţinut – Ţara Almăjului – şi un oraş – Timişoara. Deşi în Tornada domină oraşul (cetatea), legătura cu ţinutul natal rămâne. Oraşul este de fapt un personaj în roman. Oraşul creşte – se întinde peste mlaştini şi bălării. Prozatorul notează amănunţit (detalii arhitectonice), evocă atmosfera, reface, prin documentare, spaţii şi edificii necunoscute azi. „În toamnă s-a prezentat la „Glasul Banatului”, a cărui redacţie se afla la etajul trei al clădirii din piaţa Mercy. Palatul Weisz, cum i se spunea încă, fusese al baronului cu acelaşi nume înnobilat la 1890, după ce vărsase în visteria regală de la Budapesta un milion de forinţi. Clădirea era uniformă, lipsită de stil, solidă însă, făcută să satisfacă gusturile stăpânului ei spre opulenţă. La parter erau acum trei prăvălii de coloniale, iar la primul etaj birourile casei de modă Goldhaus”.

În Orgoliile orașului regalprozatorul pornește din Tornada, dar cu multe completări, schimbări de personaje, chiar de optică asupra construcției încât poate fi considerat un nou roman. Nu este doar o schimbare de titlu, este mai amplu, cu o intensificare a problematicii, cu adăugiri de evenimente. Are destule asemănări, însă, cu Tornada, în primul rând prin acolada temporală de cuprindere a subiectul epic, de la Primul Război Mondial până la al Doilea Război. Este un roman complex, istoric, social-politic, un roman al spațiului banatic, al Timișoarei, al orașului, dar și un roman al cuplului și al iubirii. Romanul are o structură poliedrică, cu discontinuități și reveniri în firul epic, întrucât dă impresia de secvențe alipite, care extrase din roman ar putea avea statut propriu de povestire. Când privești romanul în ansamblul epic, acestea apar ca niște cadre cinematografice.

              Sunt folosite documentat în arhive, prozatorul a citit presa vremii, a adnotat documente, scrisori ale unor personalități etc., iar unele fapte/evenimente sunt atât de amănunțit redate încât par reproduse direct din documente. De altfel, în final prozatorul adaugă un Cuvânt către cititor în care numește, în spirit deontologic,  o seamă de lucrări care l-au ajutat în documentare, din care a extras, pe care le-a folosit. „Am scris prima parte a acestei cărți uzând, poate mai puțin obișnuit pentru un roman, de fragmente din Raportul maiorului Dumitru Oancea, trimis al generalului Moșoiu, comandantul armatei române din Transilvania, la Timișoara, pentru a mijloci pe lângă armata franceză, chemată să stopeze excesele armatei de ocupație sârbă, jafurile comise de aceasta —  și din Memoriile din vremea cât am fost primar, jurnal al lui Josef Geml, primarul Timișoarei din acel timp.”

Sunt episoade redate pe larg, se întâlnesc portrete care arată că prozatorul știe să evidențieze trăsături psihologice prin linii de portret, cum este cel al lui Otto Roth: „Bărbat înalt, cu pielea obrazului de un alb lăptos, ce contrasta cu părul negru și cu mustața stufoasă, cu vârfurile răsucite în sus, născut într-o familie de mici neguțători din Mâtnicu Mare, sat din preajma Căvăraniului. Făcuse studiile la Budapesta, Zürich și Londra, vorbea mai multe limbi, era posedat de o ambiție bolnavă de a ajunge cât mai sus în scara ierarhică a administrației. Remarcat pentru combativitatea și elocința sa, dar și pentru înflăcărarea cu care suținea cauza maghiarimii, a fost ales în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria.”

 Tehnica portretizării este remarcabilă la Ion Marin Almăjan și, în context, se detașează personajele feminine pentru care prozatorul are un ochi nu doar mai atent, ci și mai accentuat vizual (Marilena Bocu, Lila, Azaleea) — „Lângă Bocu, sobru, Marilena radia căldură, un farmec irezistibil care-i făcea pe bărbați să graviteze fascinați în jurul ei. Marilena era tipul femeii meridionale, cu bustul plin, coapsele prelungi, talie proporționată, gura cărnoasă, nasul ușor obraznic, ochii negri, cu ape întunecoase și adânci. Nu avea prea multe bijuterii, își lăsase liber gâtul înalt, cu pielea netedă, miraculos de proaspătă pentru anii ei, în loc de cercei avea două diamante, cât unghia degetului mic, ce-și schimbau apele la fiecare mișcare.”

             În Orgoliile orașului regalprozatorul pornește din Tornada, dar cu multe completări, schimbări de personaje, chiar de optică asupra construcției încât poate fi considerat un nou roman. Nu este doar o schimbare de titlu, este mai amplu, cu o intensificare a problematicii, cu adăugiri de evenimente. Are destule asemănări, însă, cu Tornada, în primul rând prin acolada temporală de cuprindere a subiectul epic, de la Primul Război Mondial până la al Doilea Război. Este un roman complex, istoric, social-politic, un roman al spațiului banatic, al Timișoarei, al orașului, dar și un roman al cuplului și al iubirii. Romanul are o structură poliedrică, cu discontinuități și reveniri în firul epic, întrucât dă impresia de secvențe alipite, care extrase din roman ar putea avea statut propriu de povestire. Când privești romanul în ansamblul epic, acestea apar ca niște cadre cinematografice.

              Prozatorul a citit presa vremii, a adnotat documente, scrisori ale unor personalități etc., iar unele fapte/evenimente sunt atât de amănunțit redate încât par reproduse direct din documente. Romanul Orgoliile orașului regal constă într-o îmbinare de verism și ficțiune. Sunt readuse personaje cu nume reale și acțiuni verificabile istoric: Sever Bocu, Aurel Cosma, Ioachim Miloia, Romul Ladea, Tase Demian. Orendi Hommenau ș.a. Dar verismul funcționează puternic și în nenumăratele descrieri ale Timișoarei. Prozatorul cunoaște bine orașul, i-a studiat arhitectura, i-a analizat spațialitatea culturală, i-a pătruns intimitatea caselor și farmecul străzilor. Chiar dacă alte percepții îl pot contrazice, mai ales în privința spașiului interior, descrierea are rezonanță istorică.

Nu se poate trece, însă, în roman peste stările onirice, ale somnului și visului, care ajută ficționalizarea și activează rememorarea. Visul de la începutul romanului îi permite prozatorului o incursiune în istoria mai îndepărtată, pentru a fixa mai bine locul, Banatul și Timișoara, și a creiona personajul, pe Aurel Cosma, „absolvent al Liceului piarist din Timișoara și student la drept”. Sau, în altă parte, visul lui Damaschin Groza.

 De aici pornește povestea întâlnirii cu Lila, cu întâmplările de la Cacova și redescoperirea copilăriei prin peisajul de aici: „de Paști, Lila îl poftise la Cacova. Lansase invitația în treacăt și Damaschin, care oricum n-avea niciun plan acceptă.[…] Ajunși la ceasul în care soarele era aproape de asfințit, lui Damaschin dealurile aurite de bătaia ultimelor raze și mirosul de sărbătoare ce plutea peste sat, îi treziră o stare de melancolie. Demult, când era doar copil, trăise în suflet bucuria acestor clipe, urcând dealurile  scufundându-se în pădurile bătrâne ce ocroteau Caransebeșul, împreună cu liote de veri. […] Trecând prin comuna mare și făloasă, Damaschin simți curiozitatea oamenilor adunați în fața porților, pe băncile înguste de sub ferestre sau chiar în drum. Trecură pe lângă maiestuoasa biserică ortodoxă și vizavi privirea i se agăță admirativ de marele monument închinat eroilor cacoveni din primul război“.

Sau vizita în casa lui Sever Bocu, unde îi întâlnește pe soții Domăneanu și Bona, pe Ioachim Miloia: „Vila senatorului Sever Bocu era puternic luminată. Prin ferestrele neîncătușate de obloane lumina se prelungea în parcul ce se întindea pe câteva   hectare, tăind cărări misterioase.[…] Coborâră din trăsură, urcară scările de marmură călcând pe covorul bordo. Lăsară în seama valetului pardesiele, pălăria, mănușile. În rama ușii, Bocu și Marilena își primeau musafirii cu zâmbete protocolare, schimbând amabilități.”

              Nu puteau lipsi din roman paginile de înregistrare/ evocare a mișcării literare din Banat, imaginea Timișoarei culturale. Rămâne antologică pagina care evocă întâlnirile de la Spieluhr, cu aducerea în prim plan a lui Romul Ladea, apoi a lui Virgil Birou și Ion Stoia Udrea. Odată cu farmecul de evocare a atmosferei culturale, este de reținut modul în care realizează portretele oamenilor de cultură, în linii care evidențiază nu doar aspectul fizic, ci și comportamentul și opțiunile culturale. „La o masă, așezată de-a lungul peretelui, domină discuțiile și chiar încăperea, un bărbat tânăr, cu o frunte cât câmpia Banatului, luminată de doi ochi căprui, mari, magnetici, cu fața smeadă, trasă de pe urma nopților nedormite în lupta lui cu lutul, cu lemnul și cu piatra din care se ivesc chipuri de țărani: mama, tata, fratele, Iovan Iorgovan, părul cânepiu, creț, învolburat, de parcă l-ar fi învârtejit renumitul vânt de Coșava ce bate uneori cu înverșunare prin părțile Oraviței. Este una din foile Trifoiului cărășan, sculptorul Romul Ladea.”

 Apoi, portretele lui Virgil Birou și Stoia-Udrea, ancorate în spațiul lor cultural de manifestare.

Dar nu doar Trifoiul cărășan este evocat, ci și alți scriitori ca Grigore Bugarin, Miu Lerca (socotit „Mistral al Banatului“), Gr. Popiți, Dorian Grozdan, Petru Sfetca (botezat „Fugaretti“, după ce l-a tradus pe Ungaretti) sau muzicieni/compozitori ca Zeno Vancea și Sabin Drăgoi ori pictorul Anastasie Demian. Prozatorul nu ocolește perioada când Camil Petrescu s-a aflat la Timișoara, munca acestuia la revistele înființate și patronate aici — „Țara” și „Limba română” —, intercalează texte ale scriitorului (chiar un fragment din poezia Vanitas din exoticul ciclu de poeme Un luminiș pentru Kicsikém).

Volumul de poeme Amintiri despre țărani  reprezintă o reîntoarcere într-un timp și într-un topos, un timp al vârstei tinere, un topos al satului. Este un timp în care memoria a înregistrat amănunțit oameni, fapte, comportamente, evenimente, este un topos al  frumuseții naturale, un topos consolidat în structuri specifice pe o tradiție îndelungată, dar și un topos în care forțe malefice destructurează și distrug tradiția, schimbă în mod tragic destine omenești. Aici, în acest spațiu, real și fabulos, mitic și istoric, au existat și s-au derulat vieți, s-au manifestat bucurii și s-au consumat drame. Volumul lui Ion Marin Almăjan surprinde prin forța și prin afectivitatea versului această complexitate existențială. Un poem fixează originea:

„Am venit pe lume strângând în pumn

gurguiul unei opinci

cu care era încălțată talpa țării.

Vremurile acestea i-au spulberat pe țărani,

trimițându-i în istorie.

Eu am rămas orfan.”

     De aici, poemele sunt un fel de căutare continuă și de regăsire perpetuă, de reîntâlnire cu o lume pe care mulți nu au cunoscut-o. Imaginarul literar al poemelor au la bază  și un puternic substrat real. Portretele lirice, frescele poetice fixează o lume, păstrată vie în memoria scriitorului. Este lumea satului, punct de referință esențial, în funcție de care se derulează secvențele de poezie. Dincolo de dramele istoriei, locul este unul al frumuseții naturale: 

     „Între munții mei și Dumnezeu

Se întinde o scară da frasin

Pe care urcă și coboară îngerii,

Cu vedre de caș și de brânză

Și câte o litră de răchie,

Pitulată sub aripi.

Ca să n-o vadă Atotputernicul.”

                                          (Scara Raiului)

Lumea din aceste poeme este o lume învăluită în mit și într-o realitate istorică, pe care poezia o devoalează prin sensibilitatea cuvântului, dar și prin duritatea lui, când este cazul. Volumul Țăranii din icoane completează cu alte poezii această lume.Precizează autorul într-un avertisment așezat la începutul volumului: „Am hotărât ca noul titlu al cărții, la care am adăugat alte texte inedite, să fie Țăranii din icoane, la care aș completa Țăranii din potrele, adică din fotografii, întrucât nu există casă în Valea Almăjului care să nu aibă în soba mare sau soba de la drum, pe pereți, potrelele cu bunicii, părinții, fiii și fiicele. Aceste potrele sunt lanțul existenței neamului respectiv, fără de care cei din prezent se simt singuri și părăsiți. Cred, cu toată ființa mea, că românii ar trebui să le păstreze chipurile, amintirea, cu iubire și venerație, precum sfinților din icoane. Timpul lor nu mai poate fi întors înapoi. Dar multe din legile pământului și ale moralei din vremea lor ar putea aduce în ființa românească bărbăție, demnitate și curaj, omenie și decență.”

Acesta rămâne și spațiul în care s-a născut și vine, din străfunduri de lume arhaică, doina.

„Cântecul acesta vine din adâncurile pământului

Și din tăriile cerului,

Din învolburarea apelor,

Din stihiile furtunii,

Îmi pătrunde simțurile,

Se strecoară în fibra ființei mele,

Tulbură, trezește un dor de necuprins,

 De neînțeles, un dor de risipire, un dor de înălțare.

Și un dor de moarte.”

                                          (Doina)