S-a spus, cu îndreptăţire, că Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost ultimul mare cărturar naţional român – “cărturarul” fiind acea specie, astăzi rarisimă, de gânditori-creatori care-şi adaugă truda intelectuală proprie la cea a înaintaşilor, fără a fi ispitiţi de ideea că, prin ei, începe “o eră nouă”. Cărturarul Hasdeu, care (nu-i de prisos s-o amintim) venea în cultura română din spaţiul vast al culturii orientale, de Bizanţ îmbrăcat în haină slavonă, a exprimat exemplar o generaţie ce şi-a asumat sarcina de a ridica tradiţionalitatea la rang de cultură naţională: este vorba, nu întâmplător, de generaţia lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici, Kogălniceanu etc, dar şi a lui Titu Maiorescu, Macedonski ori Salingny. Cu Mircea Eliade, lucrurile au stat, ca să folosim o metaforă matematică, antisimetric, lui fiindu-i atribuibilă, fără rezerve, calitatea de primul mare cărturar universal român – universalitatea aceasta derivând, indisputabil şi nemijlocit, din naţionalitatea creaţiei sale, la fel cum naţionalul înaintaşilor deriva din adaptarea la mioritic a universalului.         

De ce antisimetric? Întâi, pentru că Eliade se naşte într-o cultură naţională deja mare, pentru a irumpe din ea spre spaţii culturale transcontinentale – India, Franţa, America – fără a mai avea complexul provincialităţii şi fără a se mai considera obligat să militeze pentru sincronizare. În această atitudine, Eliade nu este singur: Rebreanu aduce proza românească la nivelul romanului non-ficţional, dadaiştii se duc la Zurich pentru a-i re-învăţa pe europeni să scrie poezie tot astfel cum, la Paris, Brâncuşi îi re-învaţă să sculpteze, Iorga dă Europei lecţii de istorie şi Traian Vuia – de inginerie, Blaga şi Petrescu formulează sisteme filosofice inovatoare şi aşa mai departe. Unde este, în acest tablou, locul încă tânărului Mircea Eliade? În câmpul a ceea ce astăzi putem numi ingineria mentalităţilor, care debuta, atunci, inevitabil, cu încercarea de înţelegere a diversităţii de moşteniri cultural-religioase. Apoi, pentru că Eliade trăieşte, aproape arzând, iluzia cea mai de seamă a contemporanilor săi români: aceea că, o va mărturisi el însuşi, generaţia de după Marea Unire n-ar mai avea nici o misiune istorică – putând, ca atare, să se detaşeze de corsetul miturilor naţionale, eventual să le reformuleze pe acestea după bunul plac. Spre deosebire de alţii, retraşi într-o la fel de iluzorie rezistenţă (înăuntrul ori în afara spaţiului naţional) ori, dimpotrivă, plecaţi prea grabnic sub vremi, Eliade şi-a consumat ieşirea din iluzie ieşind din timpul istoric – dar nu pentru a fugi de cele lumeşti, ci pentru ca, de deasupra planului mundan, să poată preschimba înseşti fundamentele acelui timp. În Europa Occidentală ori în America de Nord, el nu mai scrie în limba română, ci în spirit românesc, adică impregnând cu percepţii carpato-danubiene discursurile, academice ori literare, pe teme universale abia (re)descoperite. În fine, pentru că, şi în cazul lui Eliade, cultura naţională de origine îi face curte (îl recuperează) abia la maturitate – dar înainte ca ea înseşi, cultura română, să facă acelaşi lucru: când ajunge să-şi reconsume iniţierea, cultura naţională a românilor nu se mai poate redefini decât ca expresie a universalităţii, în şi prin Eliade şi ceilalţi asemeni. Aşa se face că, repoziţionaţi pe numeroase linii de cîmp ale culturii (în fandom-uri proclamându-şi cu nonşalanţă sisteme de valori arareori având vocaţia generalului), intelectualii români dinăuntru şi dinafară se raportează pozitiv (cu infime excepţii) la un Eliade ce rezonase intim cu Noica, dar şi cu “generaţia în blugi”, şi cu “activiştii clarvăzători” şi – performanţă singulară – cu generaţiile in nuce ale unei diaspora româneşti în afirmare, acum, pe toate meridianele. De fapt, ale unei naţiuni care nu mai are motiv să se agaţe de colacul salvator al strategiei “Bizanţ după Bizanţ”, raportarea la “Cetatea lui Constantin” putând fi, de acum încolo, doar evocarea unei copilării petrecute În curte la Dionis.