E un fel de tutore și spune că nu i-a fost ușor. Te umple de amănunte, asta numai dacă vede că se alege cu ceva. Rici, nu neapărat din discreție, așa îi e rolul, stă la un pas de noi, însă nu pare dispus să asculte. A auzit de prea multe ori povestea. Când trece cineva prin zonă, Rici tresare, e o apucătură care ține de instinct. Crede că trebuie să se manifeste. Explică domnul Mircea: ”L-am legat cu o sfoară de bară, așa se începe, și atâta i-am arătat ce și cum să facă, până a înțeles. După ce s-a deprins, i-am dezlegat picioarele, însă sfoara – ăsta e un truc – am înnodat-o lângă el. Făcea din ce în ce mai bine; nu știa că nu mai este legat de picioare, se uita la sfoară și executa.”
Domnul Mircea este un bărbat trecut de prima tinerețe, poate și cu frică de Dumnezeu, că poartă la gât o cruce masivă din lemn. Și mai arată că nu se lasă ușor traversat de timp. Și-a vopsit părul. Astăzi i-a mers rău, recunoaște, ceea ce îl afectează și pe Rici. De el chiar îmi pare rău. Sunt veniți de undeva de lângă Ploiești și, pentru câteva zile, și-au luat gazdă în Timișoara. Lasă de înțeles că acest drum i-a picat greșit, că putea merge la Caransebeș sau la Turnu Severin. Acolo, se prea poate ca Rici să fi avut multe reprezentații. Dar a ales Săcălazul și tutorele, un munte de dezamigire, se confesează benevol: ” Nu am făcut bani nici de-o ciorbă! Nu știți, este diseară discotecă în aer liber ?”. Îi răspund afirmativ, că prea e părăsit de speranță. Îmi place cum povestește, are vervă, fantezie, este pontos. Și nu mă interesează, asta doar de dragul dialogului, câtă inimă pune pentru adevăr. Însă e și ceva care mă nemulțumește. Vorbește numai de el, ce a făcut pe unde a fost prin țară. De Rici, care duce greul, rar amintește. ” Domnule, mă anunță și deduc că urmează ceva care nu suportă amânare, vreau să te întreb cine a scris biletele pentru papagal. Mulți, deși se țineau intelectuali, nu au știut…” . ” Tudor Arghezi”. ” Bravo”, zice cu vocea toată și fără rezervă. ” Dar avem o problemă, domnul Mircea, corect este ”Bilete de papagal…”. Parcă îl prinde un junghi. Lui nu-i plac ratările, deși îl suspectez că deține o adevărată colecție. Rici nu are nici un amestec.
Îi pun în recuzită, peste așteptarea tutorelui, o bancnotă. Suficient pentru două porții de ciorbă și domnul Mircea, uns cu toate alifiile, înșfacă banii și îi dă un ordin, scurt, lui Rici. Pe loc se execută. Să înțeleg că nimic nu-i la întâmplare, îi mai trage o comandă. Asta îi lasă posibilitatea lui Rici să facă o mișcare spectaculoasă, clar una demnă de un final care, musai, trebuie ținut minte. ” De trei generații facem, bunicul, tata și eu adunăm vreo 100 de ani de când străbatem bâlciuri și festivaluri prin țară…”. Rici, de atâta umblătură, că nu-i ușor nici să vânturi lumea, nu mai știe nici pe ce lume este. Domnul Mircea, tutorele, dresorul, stăpânul, ziceți-i cum vă pică bine, nu-l tolerează. Un pas greșit, e un client pierdut. Tendențios, nu mă arăt interesat de ce îmi alege, despre destin, Rici. Domnul Mircea sesizează, la experiența lui nu poate fi altfel, și-mi citește dintr-un dreptunghi de hârtie colorată. Tot din destin că doar el l-a instruit pe Rici. La un moment dat, peste măsură de surprins, se oprește, ușor mirat, și nu-mi mai zice ce și cât vede din drum. Când crede că e oportun, afectat și complice, mă avertizează: ” Răsfeți un pic o femeie…”. ” Și e rău? Nu un pic, mult”, îi mărturisesc, mimând că sunt înmuiat de derută. Domnul Mircea, convins că m-a adus unde trebuie, tace-tace, ar da să vorbească, dar mai ezită, și, sigur că i-a ieșit, conchide: ” Păi, până la urmă … rău nu ar fi… ”.
Rici, aflați, e un biet papagal. Este dus prin în țară unde se țin sărbători și se adună lume multă și de tot felul. Domnul Mircea, tutorele, dresorul, stăpânul, ziceți-i cum vă pică mai bine, l-a antrenat încât să fie în stare să vă extragă dintr-un dreptunchi de lemn un bilet. Unde, în câteva rânduri, vi se arată, la fix și fără veste, destinul… De un veac, trei bărbați din neamului lui asta fac.