S-a născut în urmă cu 125 de ani, la Lugoj, în data de 21 noiembrie 1895, și s-a născut, a doua oară, acum 100 de ani, în 25 decembrie 1920, când debuta pe scena Operei din Cluj. Care Din aceste două date care este cea mai importantă? În amândouă a intervenit destinul. Într-a doua chiar cu un anume tâlc.

În urmă cu un sfert de veac realizam, împreună cu Gheorghe Sfaițer, un film dedicat marelui tenor.(Producție TVR Timișoara, îl găsiți și pe YouTube). Deși suferindă, fiica acestuia, Mira Grozavescu, ne-a ajutat cu toate puterile dumneaei, cu povestea fabuloasă a destinului părintelui ei văzut de un copil care la plecarea sa dintre noi avea doar doi ani, dar care trăise o viață alături de figura sa legendară. Din noianul de amintiri ale timpului ne-a povestit despre acea seară fabuloasă a debutului.

„Student fiind la Cluj, la Conservator, intrase în corul Operei şi, în același timp, lua lecţii de canto şi de la tenorul Pavel şi de la Ionel Crişan, care-l apreciau foarte mult. Întâmplarea a făcut ca în decembrie 1920, chiar de Crăciun, 25 decembrie, trebuia tenorul Pavel să cânte în rolul lui Pinkerton din opera «Madama Butterfly» de Puccini, dar s-a îmbolnăvit şi el singur a intervenit pe lângă directorul Operei, Popovici Bayreuth, să-i dea voie coristului Traian Grozavescu, să cânte în locul lui,  pentru că tatăl meu învăţase diferite roluri, a fost foarte harnic şi-i plăceau, mai ales Puccini i-a plăcut foarte mult. Neavând încotro, Popovici Bayreuth  a acceptat şi, într-adevăr, premiera a fost foarte reuşită. Ziarele l-au elogiat. De câte ori cânta, tatăl meu avea trac, era emoţionat. Vă dați seama ce trac teribil o fi avut în seara aceea. Când publicul a aplaudat, Ionel Crişan l-a întrebat pe tata: «Ce părere ai?» Zice: «Nu ştiu, parcă o pădure, o pădure întunecoasă şi-a aţintit ochii asupra mea»”. Şi atunci Ionel Crişan i-a spus: «Ascultă pădurea cum vuieşte, parcă-i în furtună»”.

De atunci studenții aveau să se înhame mereu la trăsura lui purtându-l cu triumf pe străzile burgului studențesc, dar și mai apoi, pe străzile Vienei, unde devenise „al doilea Caruso”. Sunt imagini fotografice care atestă că în cortegiul funerar ce avea să-l conducă la gară, se adunase tot atâta lume câtă participase și la funeraliile lui Franz Iosef.

Care este taina acestui mit numit și rămas neatins Traian Grozavescu? Mă întrebam în timp de realizam filmul despre destinul acestui mare cântăreț bănățean. O copilărie mediocră, asemeni tuturor tovarășilor săi de joacă și mai târziu de clasă din Lugoj, nimic nu anunța o carieră de excepție. Semne ale unei voci deosebite avea însă să dea de timpuriu, fără să vestească nemurirea. Și, deodată, steaua lui a început să se ridice la orizont. Se înscrisese la Facultatea de Drept, la Budapesta, dar simțise că nu acesta îi este drumul, a renunțat, spre indignarea familiei, și a urmat  Conservatorul. Avea o voce, spun martorii vremii, care făcea să se îndrăgostească de ea orice fată trecea pe sub geamurile sălii în care, ascuns vederii, ucenicea la arta cântului viitorul tenor. Un timbru metalic, dar învăluit în căldură, ca o mantie de suflet, ce ți se adresa parcă numai ție. Fiind al tuturor, era și numai al tău, totodată. De aici avea să i se și tragă sfârșitul, la fel de spectaculos precum i-a fost și scurta viață pământeană.

 O existență nu lipsită de povești memorabile, asemeni legendei. Pe front, între două lupte, în timp ce-și trăgeau sufletul în tranșee, soldați de pe ambele fronturi îl ascultau pe un heruvim ce le cânta „Ave Maria”, reculeși și îndârjiți ori împăcați cu soarta ce-i aștepta. Purtătorul vocii a  avut noroc, s-a întors de pe front. Glonțul ucigaș îl va sfârteca într-un obscur apartament din Viena, câțiva ani mai târziu, când avea deja un nume, și ce nume!, Traian Grozavescu.

În orice rău e și un bine: dat afară de directorul operei clujene, acuzat de nesupunere față de orânduilelile instituției, pus chiar la a plăti daune însemnate, acesta fuge unde vede cu ochii, și vede bine, la Viena, capitala muzicii. Iar acolo, întâi, la Volksoper, apoi, pe scena istorică a lui Staatsoper, va încânta melomani pretențioși și exclusiviști, cum au fost și au rămas și azi localnicii, cu aerul acela de capitală de imperiu căzut în desuetudine, dar cu ifosele unor vremi de altădată. Oricum mândri că în fostul imperiu, al lor, se născuse o voce care va străbate timpurile. Îmi povestea o fostă balerină, atunci o distinsă nonagenară, filmată într-un azil de bătrâni vienez, că atunci când urma să cânte Aria Florilor din „Cavalerul rozelor” lăsa repetițiile și fugea în culise să-l asculte. Era unic. Lumea (exegeți, istorici, admiratori târzii) se întreabă și azi ce a determinat-o pe soția lui să scoată pistolul și să-l împuște, în pragul ușii, în toiul pregătirilor de plecare la Opera din Berlin, unde îl aștepta un eveniment de seamă. Aria clevetirii este și aici în vervă. Fie că fusese o treabă de gelozie care îi luase mințile, fie că avuseseră ceva interese și niște servicii obscure. Un pocnet și vocea s-a stins. Au rămas doar câteva mărturii pe discuri, amintiri din umbra vremii ale unor oameni demult plecați dintre noi.

Mira Grozavescu, fiica tenorului, care semăna leit cu tatăl ei, i-a păstrat o viață iubire și un cult pentru personalitatea sa, care parcă se înalță tot mai mult cu trecerea timpului. Deși suferindă, a acceptat să ne primească și să ne povestească pe îndelete despre Ciutka, cum îl numeau prietenii cei mai apropiați, despre pașii săi în viață, despre covoarele de flori pe care călca, despre Lugojul cernit la întoarcerea acasă a fiului care fusese oprit să urce pe ultima culme a gloriei. Și-a încheiat mărtusirile cu un oftat.

„Eu viaţa tatălui meu nu o cunosc decât din cele ce mi le-au spus mătuşa mea Olga, care a asistat la uciderea lui, şi bunica mea, care m-a crescut. Ea vorbea zilnic despre întâmplări, pentru alţii de mult uitate, care mi-l aduceau aşa de viu în faţa ochilor minţii încât mă trezeam dimineaţa, eram copil de aproape 5 ani, şi spuneam „De ce spui că a murit, tata trăieşte, m-a luat în braţe, m-am jucat cu el”. Mi-era aşa de viu în minte şi eram atât de sigură că o să-l întâlnesc odată…

După ce tatăl meu a murit şi mama mea a fost achitată, pentru că era o lege la Viena cine omoară din gelozie este graţiat, a doua zi m-a dat pe mine în judecată pentru a lua mobila care a rămas şi a durat opt ani de zile până când, aveam atunci 10 ani, în sfârşit am primit ceva din aceasta. Odată elementele de mobilier, s-a adus şi un gramofon, care acum este la Casa Muzicii (o instituție desființată după Revoluție din obscure interese imobiliare – nota V.B.), cu discuri şi atunci am pus discurile să cânte. Câinele lui, Rex, care mai trăia, îl adusese bunica de la Viena, deşi trecuseră opt ani de la moartea stăpânului său iubit, a început să dea din coadă tare fericit. Îl căuta peste tot și când a văzut că nu este s-a aşezat în mijlocul camerei şi a început să urle. Noi am plâns, şi atunci am realizat pentru prima dată că eu nu nu-l pot întâlni pe tatăl meu decât în cântec. De atunci, de câte ori mi se face dor de dânsul îl ascult cântând.”