Eram bulversat. Mama mă surprinsese cum nu îmi putusem imagina vreodată: în mintea mea bunicul fusese mort demult, mi-l imaginasem în câteva rânduri, imaginea lui, pe care o desenasem în mintea mea în alb-negru, zăcea undeva pe rafturile cu amintiri imaginare care compuneau lumea familiei mele. O încăpere mică şi liniştită, unde mă întorceam câteodată când simţeam că nu înţeleg lumea. Acum nu mai înţelegeam defel lumea, iar încăperea aceasta fusese devastată de un taifun.

Urcam maşinal multitudinea de trepte care ne conducea spre intrarea în biserică. Nici nu ştiam de ce mai urcam. Continuam o poveste care îmi depăşea aşteptările. Eram un fel de Hansel şi Gretel care urmăreau firimiturile lăsate de personaje care dispăruseră, însă continuau să ne îndrepte paşii conform unui scenariu care se arăta demn de un thriller.

• Haideţi, copiii mei, nu lăsaţi gândurile să vă bântuie! 

La capătul treptelor ne priveau ochii mari ai unui preot în vârstă cu figură blajină şi zâmbet larg.

Elle a răspuns ceva. Eu îmi căutam suflul şi raţiunea.

• Vă aşteptam. Mă rog, domnul ştiam că va veni. Dar mai bine că nu eşti singur, îmi spuse întinzându-i mâna lui Elle.

Iarăşi replici ciudate: cum putea să ne aştepte dacă nu anunţaserăm vizita şi nu ne cunoscuserăm vreodată?

• Da, da, ştiam că maşina bătrânului se va opri iarăşi în parcare. Era doar o chestiune de răbdare. Mi-a povestit de câteva ori de tine, era tare mândru de activitatea ta.

Cred că făcusem ochii mai mari decât ai prelatului. Bunicul care, până în urmă cu puţin timp, ştiusem că murise în urmă cu treizeci de ani făcuse planuri pentru mine…

• Nu demult am aflat şi eu că murise de-abia anul trecut.
• Ei, copile, cărările Domnului ne rezervă multe surprize. Trebuie doar să le primim cu inima deschisă şi să nu le respingem, îmi răspunse luându-ne de umeri. Vă rugaţi puţin înainte de a vă da ce e al tău?

Fără îndoială că era ziua surprizelor. Ce trebuia să îmi dea şi, mai ales, să îmi dea ceva „ce era al meu”?

• Iertaţi-ne curiozitatea, interveni Elle, dar cred că ne vom ruga dupăasta. Şi cred că vom avea nevoie de întreaga noastră credinţă pierdută pentru a ne ruga aşa cum merită surprizele din ultimele zile.

Bătrânul prelat zâmbi înţelegător şi îmi părea că aduce cu Padre Paolo, prietenul tatălui meu, cu ale cărui pilde nemaipomenite crescusem. Pe când aveam zece ani, cred, după ce Padre Paolo rămăsese în grădina noastră împreună cu ai mei şi cu un părinte bărbos ale cărui istorii siriene mă făcuseră să nu mă mai desprind de băncuţa pe care stăteam pentru a nu pierde vreuna din vorbele sale, spuneam tuturor că vreau să mă fac şi eu preot. Mai târziu, aveam să aflu că părintele bărbos pe care îl adusese prietenul tatei la noi era Padre dall’Oglio, iezuitul care făcuse din mănăstirea Deir Mar Musa un reper pentru toţi pelerinii care ajungeau în Siria şi care, mai târziu, îşi pusese în cap să facă pace în războiul civil care răvăşise ţara. Pentru cutezanţa sa plătise cu viaţa.

• L-aţi cunoscut bine pe bunicul meu, aşa-i? l-am întrebat pe bătrân odată ce revenisem dintre amintiri.

Mi-am dat seama că mai înainte îi strânsesem mâna şi ne spusese numele său pe care, bineînţeles, eu nu-l reţinusem, copleşit fiind de amintirea acelei după-amieze alături de Padre dall’Oglio. De fapt, aproape niciodată nu reţineam numele străinilor care mi-l spuneau strângându-mi mâna.

Preotul zâmbi iarăşi:

• I-am fost confesor şi prieten, spuse apăsat ambele substantive.

Însemna că nimerisem tocmai peste persoana care putea să îmi clarifice vinovăţia pentru care mama îmi spusese că tatăl ei murise înainte ca ea să fi plecat în Italia.

• L-am cunoscut cu mulţi ani înainte, pe când a te închina lui Christos era periculos. Eu slujeam la Arad, iar bunicul tău trebuia să lupte împotriva credinţei. Aşa că felul în care noi am devenit prieteni a fost un adevărat miracol. Şi, aidoma, modul în care am ajuns eu să am grijă de acest lăcaş binecuvântat.
• Bunica mea era ortodoxă. Dar începuse să vină aici în ultimii ani ai lui Ceauşescu când se prăznuia ziua Fecioarei, spuse Elle. O ascultam fascinată când îmi povestea numai mie, să nu mă audă ai mei, care erau profesori şi considerau credinţa o aiureală, câtă lume se adună aici, cât de frumos sunt îmbrăcate femeile şi cum se roagă ele alături de preoţi, cât de frumoase sunt cele două orăşele, Radna şi Lipova, la începutul lui septembrie. Îmi aducea de fiecare dată câte un rozariu şi o turtă dulce. Şi chiar dacă după revoluţia din ’89 apăruseră destule dulciuri străine, nimic nu era mai bun decât acea inimă din turtă pufoasă, numai puţin dulce, brună cu câteva desene albe şi roşii, pe care o ronţăiam bucurându-mă de fiecare clipă în care gustul ei îmi vrăjea simţurile.

Preotul o mângâie patern pe braţ:

• Binecuvântarea bunicilor se revarsă asupra nepoţilor. Sunt locuri precum acesta unde generaţiile îşi regăsesc amintirile şi întâmplările care le leagă. Cele mai multe lăcaşuri ale credinţei sunt ridicate acolo unde Creaţia divină a ordonat natura în aşa fel încât să bucure nu doar ochii, ci şi spiritul. Iar mănăstirea aceasta este unul dintre acele locuri binecuvântate.

                A fost ctitorită de unul din marii regi ai Europei: era în 1325 când Carol Robert de Anjou, francezul de pe tronul Ungariei, construia aici o mănăstire închinată unchiului său, Sfântul Ludovic de Toulouse. Patru veacuri mai târziu, un împărat, Iosif al II-lea, ajuns aici, era într-atât de pătruns de sfinţenia locului încât le mărturisea însoţitorilor săi că, de nu ar fi fost conducătorul austriecilor, şi-ar fi dorit să fie guardian aici. Pelerini din toate confesiunile şi-au îndreptat sufletele înspre acest loc de-a lungul veacurilor. Bunicii voştri nu erau catolici şi, totuşi, aici au regăsit credinţa în Christos şi clipe de pace.

• Iertat să îmi fie, părinte, însă mama îmi descrisese bunicul ca pe un monstru, nu ca pe un creştin. Chiar înainte de a vă întâlni mi-a împărtăşit amintirea unei crime săvârşită de el. Iar până astăzi îmi spunea că murise în urmă cu treizeci de ani. Poate că dumneavoastră, care l-aţi cunoscut bine, mi-aţi putea lămuri această istorie neagră care-i acoperă memoria.

Preotul clătină din cap cu tristeţe. Zâmbetul său bonom care se potrivea atât de bine cu figura sa dispăruse. Cred că îşi căuta argumentele şi amintirile care să îi cureţe amintirea bunicului matern.

• Niciunul din noi nu e sfânt, vorbi într-un târziu, oprindu-se în faţa primelor trepte care urcau şerpuit dealul din spatele mănăstirii, refăcând Drumul Crucii. Însă bunicul tău nu e vinovat de fapta de care îl acuză mama ta. Îmi mărturisise că ea credea că îi ucisese cea mai bună prietenă, ceea ce nu e defel adevărat. Dacă ar fi fost un oarecare, i-ar fi fost uşor să îşi dovedească nevinovăţia. Însă Nicolae nu putea să se apere spunând întregul adevăr. Dacă o făcea şi-ar fi expus fata şi pe familia ei unor riscuri de moarte. Nu îţi imaginezi câte seri am discutat noi şi câte lacrimi a vărsat fiindcă nu vă putea avea alături. Doar că drumul unora din noi este o succesiune nesfârşită de pericole şi renunţări, de suferinţă şi eroism. Pot să îţi spun că bunicul tău a ucis oameni. Dar a făcut-o numai pentru a se salva pe sine sau pentru a-i salva pe alţii. Nu a săvârşit crima de care îl acuză mama ta. Pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi, cred eu, pentru a-ţi lăsa ţie să îi duci mai departe ingrata sa misiune, a lăsat cutia pe care eu am ascuns-o în altarul din pădure.    

Elle mă privi din spatele preotului  cu ochii mari.

• Părinte, îmi vorbiţi de lucruri stranii. Ce muncea bunicul de era nevoit să ucidă? Iar eu trebuie să îi continuu munca? Am aflat în urmă cu o zi că nu murise înainte de a mă naşte, aşa cum îmi spuseseră ai mei… ştiam că familia mea nu este una obişnuită, însă nici chiar aşa!
• Când eram tânăr mă rugam lui Dumnezeu să nu mă încerce cu o viaţă ale cărei zile să se scurgă monoton. Ele ne fac temători, lasă lenea şi confortul să ne înrobească. Ar trebui să fii bucuros că eşti personajul unor aventuri nemaipomenite. Ştii, fiecare primim atâta povară de dus câte binecuvântări am primit. Aşa că, dacă Domnul te pune la încercare şi îţi dă sarcini grele, nu te plânge, ţi-a dat şi mijloacele să le duci la bun sfârşit. Teoreticienii de azi ar spune că trebuie să te bucuri de fiecare încercare.

Cred că era obişnuit cu drumul acesta care urca în zig-zag pe deal. Vorbea ca şi cum nu depunea efort, deşi trecuse bine de şaizeci de ani. Nu ştiu dacă peste câteva decenii aş mai putea ţine pasul cu el.

• Cei mai mulţi dintre noi trăim în formule simple o viaţă bună şi concretă. Însă, puţini, cei aleşi, au privilegiul de a trece dincolo de ceea ce e concret. Un scriitor bun ar spune că ajung în spatele scenei sau în culise. Într-o altă lume. Una mai mare, adevărat, dar cu limitele şi zidurile ei. Bunicul tău ştia ce se întâmplă cu actorii după ce cad cortina şi măştile. Mai trebuia să înţeleagă ce voia regizorul. 

Se opri în faţa unei mici capele. Spre deosebire de celelalte două pe lângă care trecuserăm şi care erau închise cu porţi de fier forjat, aceasta din urmă era degradată şi neînchisă. Nicio statuie nu o împodobea, tencuiala era crăpată, iar din tabloul decolorat, Fecioara Maria părea că e gata să verse o lacrimă.

Părintele scoase un briceag cu lamă subţire şi o trecu prin golul dintre perete şi lespedea de pe care lipsea o statuie. Se auzi un pocnet uşor, iar de sub lespede ieşi un fel de sertar. Bătrânul se aplecă încet şi extrase cu grijă o cutie metalică aproape cubică.

• Nu ştiu ce anume ţi-a lăsat înăuntru bunicul tău, dar nu cred că e o comoară, îmi spuse încercând o glumă. Sau, mai degrabă, o fi o provocare. Îmi spunea că îţi urmăreşte activitatea şi că, aşa departe de el crescut, eşti cel nimerit să îi continui lupta.

Îmi întinse cutia cu un surâs complice. Avea răcoarea întunericului şi a pământului umed. Noroc cu soarele care îmi încălzea mâna.

Un şuierat uşor îmi trecu pe lângă ureche. Pieptul preotului se duse brusc în spate şi o pată sângerie îi apăruse imediat în dreptul inimii. Ochii i se măriră, dar zâmbetul îi rămăsese pe chip. O secundă mai târziu, când se prăbuşi în faţa capelei, părea un copil mirat de lumea celor mari.

M-am întors instinctiv. În spatele meu, la vreo zece metri, se găsea un bărbat îmbrăcat în negru, a cărui mână îndrepta spre mine un pistol. M-a frapat chipul lui lipsit de orice sentiment.

Îmi simţeam pieptul subţire ca foaia de ziar în faţa glonţului care urma să pornească.

O clipă mai târziu, capul ucigaşului se înclină forţat spre dreapta. O gaură sângerie se deschidea în locul tâmplei.

Îmi simţeam picioarele neputincioase. Ştiam că fusesem la câteva sutimi de moarte. Mâinile îmi tremurau.

Pe partea cealaltă a drumului crucii, un alt bărbat dispăruse printre copaci ţinând în mână o puşcă ce mi se părea imensă.

Elle se prăbuşise la pământ. Şi eu simţeam că am un sac în spate şi picioare tremurânde. M-am sprijinit de peretele capelei.

Eram pe cale să ajung în spatele cortinei?