– Trieste seamănă mult cu Timişoara voastră! mi-a spus Mauro după o oră în care am admirat pieţele şi străduţele oraşului de pe malul Adriaticii, ascultând poveştile pe care el mi le împărtăşea cu evidentă dragoste pentru oraşul său, aproape toate legate de Europa Centrală pe care o ocupa odinioară Imperiul Habsburgic. Europa Centrală este...
(fragment) Lipită de sinagogă era o casă modestă, dar care avea o curte care lui i se părea nemaipomenită. Aici locuia familia lui Aron, fostul său coleg de la grădiniţă şi, acum, de la şcoală. Aceştia erau printre ultimii evrei din cartier şi asociaţia îi lăsase să locuiască aici pentru a avea grijă de lăcaşul...
Forfota medinei dispăruse ca prin minune după ce ieşi din labirintul de străduţe. Deşi se găsea la numai câţiva paşi de magazinele în care negustorii şi meşteşugarii invitau înăuntru turişti şi localnici deopotrivă, ribatul îşi înălţa sobru zidurile şi impunea respect, absorbind parcă larma oraşului vechi, aşa că profesorului Zack Turner i se părea că...
Când îmi amintesc de Toni mã întreb de ce nu urãsc vremurile astea, îmi spuse buna privind departe în trecut, deşi în faţã avea unul din cele mai spectaculoase apusuri care mi se arãtaserã de pe balconul ei. La această vizită înlocuise vinul cu un lichior de ciocolatã a cãrui reţetã o ştia numai ea....
Nici acum nu ştiu dacã gândurile noastre sunt urmarea experienţelor şi a raţionamentelor pe care neuronii creierului le proceseazã frenetic. Am citit destule despre neuroştiinţe în ultimii ani şi tot degeaba. Poate odatã cu vârsta şi în lipsa unor rãspunsuri ştiinţifice clare începem sã cãdem în misticism şi gãsim explicaţii divine sau fantasmagorice în orice...
Moşul ãsta a fost un erou, îmi şopti el punând buturugile în roabã. A luptat pânã la cotul Donului. Mi-a arãtat odatã Ordinul „Mihai Viteazul”. Îl primise post-mortem, asta-i fain! Armata îl declarase crăpat. Numai cã rapandula asta nu dăduse ortul popii, fusese doar rãnit rãu şi un ucrainean, un ţãran mai înstãrit, îl gãsise...
Dar ce minune te-a adus şi azi la mine? mã întrebã buna zâmbind şăgalnic. E o mare taină, i-am răspuns şi eu glumeţ, cu replica dinainte pregãtitã fiindcã voiam sã îi cer ajutorul numai pentru una dintre ele, cea de-a doua, cea mare, trebuind sã fie cât mai bine ascunsã de ea şi de oricine...
„Florenţa… leagănul Renaşterii, străzile pitoreşti din jurul magnificului Dom Santa Maria dei Fiore, Ponte Vecchio cu magazinele sale de bijutieri transmise din generaţie ȋn generaţie ce trece peste Arno şi ȋndreaptă paşii turiştilor uimiţi de atȃta bun-gust şi bogăţie ȋnspre Palazzo Pitti, capodopera bancherului ce i-a dat si numele, achiziţionat ulterior de bogata familie Medici....
Mai avem trei ore până decolează avionul, spuse Elle privindu-şi telefonul. Profesorul mi-a confirmat că e la biroul lui, la cinci minute de noi. Avem timp să îi facem o vizită. După ce lăsasem simpatica Simca în garajul de unde o luasem, ne-am făcut rapid bagajele fiindcă am avut noroc să mai găsim câteva locuri...
Elle mă strângea de mână cu o forţă de care nu o credeam în stare. Nu o mai văzusem niciodată atât de stresată. Îşi controla întotdeauna emoţiile foarte bine, nu doar faţă de alţii ori faţă de mine, ci reuşea să îşi pună la colţ şi faţă de ea angoasele şi grijile care îi făceau...