Forfota medinei dispăruse ca prin minune după ce ieşi din labirintul de străduţe. Deşi se găsea la numai câţiva paşi de magazinele în care negustorii şi meşteşugarii invitau înăuntru turişti şi localnici deopotrivă, ribatul îşi înălţa sobru zidurile şi impunea respect, absorbind parcă larma oraşului vechi, aşa că profesorului Zack Turner i se părea că păşise fără să îşi dea seama într-o altă lume.

                În mica grădină din faţa intrării zări doi tineri care discutau liniştit, deşi unul dintre ei scria pe mobil în acelaşi timp. Pentru o clipă se gândi să fotografieze poarta al cărei arc de boltă era susţinut de două coloane, însă îşi dădu seama că ar fi ieşit o imagine banală, care nu putea reda în vreun fel frumuseţea vechii fortăreţe arabe.

                Achită câţiva dinari pentru biletul de intrare la ghişeul de sticlă din spatele căruia un funcţionar mustăcios îl privi lung.

                Curtea simplă demonstra utilitatea exclusiv militară a locului. Ribatul din Sousse era cea mai veche construcţie de acest fel din Africa de Nord şi, din câte îşi amintea din prezentarea citită pe wikipedia în taxiul ce îl adusese până în piaţa din faţa oraşului vechi, fusese construit în anul 821 de către califul Ziyadat Allah Īntâiul. Acesta fusese al treilea şi unul dintre cei mai cunoscuţi emiri ai dinastiei aglabite a cărei capitală medievală se aflase nu foarte departe de aici, la Kairouan. După expansiunea fulminantă şi neaşteptată a triburilor arabe convertite la islam, oraşele nou fondate sau cucerite de pe malurile Mediteranei trebuiau protejate de atacurile flotei bizantine sau a duşmanilor obişnuiţi să înfrunte valurile mării. De aici, conducătorii aglabiţi vor coordona atacurile asupra Siciliei care, curând, căzu sub stăpânirea arabă. Mai târziu, după aproape un mileniu şi după decăderea civilizaţiei musulmane, trufaşa fortificaţie va fi transformată într-o madrassa, adică o şcoală în care se preda teologia.

                Zack Turner intră în sala întunecată de la primul etaj în care, odinioară, în vremea când înflorea islamul, trăiau aproape o sută de soldaţi antrenaţi în arta războiului şi, în orele de odihnă fizică, se preocupau de studiul Coranului. Erau un fel de călugări-războinici simpli, cu o existenţă austeră, dedicată exclusiv luptei şi credinţei. Pentru el reprezentau arhetipul indivizilor care îşi sacrificau existenţa pentru comunitate şi Dumnezeu, fără să îi înţeleagă cu adevărat pe niciunul. Chiar dacă erau luptători extraordinari şi cunoscători ai cărţii sfinte, la fel ca membrii ordinelor de călugări-războinici din creştinisul medieval, uneori se întreba dacă asemenea persoane erau de admirat sau de compătimit.

                Profesorul ajunsese în urmă cu o lună în Europa pentru promovarea ultimei sale cărţi pe tema societăţilor secrete care făcuse furori în Statele Unite. Până şi unii dintre contestatarii săi din lumea academică se văzuseră nevoiţi să aprecieze erudiţia şi noutăţile pe care le aducea în privinţa practicilor şi credinţelor acestor congregaţii care îşi propuseseră să schimbe lumea, să îşi mântuiască adepţii ori să împlinească alte ţeluri ezoterice. Bineînţeles, nu toată lumea fusese încântată de expunerea practicilor secrete şi de analiza necruţătoare a credinţelor propovăduite de organizaţiile cu pricina, aşa că primise câteva ameninţări cu moartea. Chiar la ultima prezentare susţinută pe pământ american, la Washington, fusese nevoie de intervenţia poliţiei pentru arestarea unei persoane cu evidente tulburări mentale, care încercase să intre cu o sabie medievală destinată să reteze capul “profesoraşului de la Stanford care îşi bate joc de credinţele sfintei loje”, după cum declarase acesta ulterior poliţiei.

                Invitaţia de a vorbi la Sousse, în cadrul unei conferinţe internaţionale dedicate magiei şi societăţilor secrete din spaţiul mediteranean venise în ultima clipă. Probabil că organizatorii profitaseră de prezenţa lui de cealaltă parte a mării, în Italia, în perioada în care avea loc evenimentul din Tunisia fiindcă ştiau că, probabil, dacă nu s-ar fi găsit aici, nu s-ar fi deplasat până în nordul Africii pentru o singură prezentare, chiar dacă urma să conferenţieze alături de cei mai importanţi experţi din Europa şi Orientul Mijlociu. Fiindcă erau cinci ani de când nu mai ajunsese în Magreb, acceptase imediat. Iar prezentarea din acea dimineaţă atrăsese admiraţia şi aplauzele asistenţei, inclusiv a preşedintelui Saied, care îl felicită personal şi îl invită la recepţia de la reşedinţa sa din acea seară.

                Lui Zack nu îi plăcea preşedintele, în ciuda erudiţiei sale pe care căuta să şi-o manifeste cu fiecare ocazie pentru a da impresia că e un om de lume, democrat şi cult, fiindcă, la câteva luni după ce câştigase alegerile, se dovedise un autocrat care limitase brutal atribuţiile parlamentului, solicitase aprobarea unei noi constituţii şi, mai ales, găsea nemaipomenit să se transforme într-un one man show politic şi să conducă micuţul stat magrebian prin decrete prezidenţiale. Probabil fostul locatar al Casei Albe care avusese ghinionul să guverneze într-o demoraţie cu tradiţie, îl invidia pe tunisian pentru oportunitatea de a deveni un mic autocrat, după cum glumise pe seama celor doi prietenul său John Irving, directorul adjunct de la Langley. Totuşi, ar fi fost complet nepoliticos să îi refuze invitaţia de faţă cu atâţia oameni şi mai ales după ce preşedintele îi făcuse acele complimente măgulitoare. Până la urmă, profesorul suferea puţin de păcatul vanităţii, se simţea bine printre mărimile zilei şi, mai ales, adora aprecierile lor publice.

                Încăperile şi curtea fortăreţei erau aproape goale, poate din cauză că se apropia ora închiderii sau poate fiindcă locaţia aceasta nu era foarte promovată de ghidurile turistice. O bijuterie pierdută între bazar şi construcţii noi, care o eclipsau prin înălţimea şi volumul lor, cu excepţia turnului de veghe care încă se ridica la o înălţime apreciabilă. Zărise doar un cuplu scandinav, inconfundabili după părul blond şi pielea albă înroşită de soarele sudului şi o familie de europeni care trăgeau după ei pe scări doi copii care aveau chef de orice altceva numai de vizitat monumente UNESCO nu.

Se bucură de această linişte la care nu se aşteptase şi urcă în turn, locul de unde, odinioară, apărătorii săi scrutau marea şi câmpia care se întindea dincolo de zidurile de apărare şi casele oraşului.

                Scara care ducea la platforma turnului se învârtea în jurul unui ax de piatră. Urca de câteva minute şi se bucura că nu era claustrofob fiindcă spaţiul era strâmt, luminat doar din loc în loc şi părea că treptele nu se mai sfârşesc.

• Profesore Turner! auzi o voce de femeie câteva trepte mai jos şi simţi o mână că îi prinde uşor antebraţul pentru a-l opri.

Urcase în grabă şi o scurtă pauză nu îi strica, mai ales că timbrul vocii din spatele său îi atrăsese atenţia.

• Scuzaţi abordarea aceasta puţin nepoliticoasă, spuse zâmbind doamna care apăruse neauzită pe scările acelea înghesuite.

Zack nu îşi putu luă ochii de la chipul ei. Era de o frumuseţe rasată, puţin sălbatică, cu ochi negri pătrunzători. Înaltă şi zveltă, purta un maieu şi blugii strâmţi care lăsau să se vadă un corp lucrat cu atenţie. Avea o vârstă indefinită, dar era clar că, din felul în care îl privea şi zâmbea trăise multe.

• V-am urmărit prezentarea de astăzi: spectaculoasă! continuă fără a-i da timp să gândească prea mult. Ştiam că sunteţi persoana potrivită care poate înţelege taina pe care trebuie să vi-o dezvălui.

Dacă nu ar fi fost vorba de o doamnă seducătoare, probabil că Zack nu s-ar fi simţit prea în largul său după asemenea cuvinte în spaţiul acela strâmt şi, mai ales, după ameninţările de care avusese parte în ultima perioadă ca efect al succesului cărţii sale. Însă, având în vedere că sexualitatea ei spunea mai mult decât vorbele, zâmbi şi el larg şi bine-dispus.

• Vă mulţumesc şi chiar mă faceţi curios să vă aflu secretul, îi răspunse el. Însă vă propun să terminăm de urcat scările astea şi să discutăm pe terasa turnului în vreme ce admirăm oraşul vechi de la înălţime.
• Pentru siguranţa noastră, cred că e mai nimerit să vorbim aici, îi spuse femeia devenită brusc serioasă.

Zack se gândi că trebuie să fie din vreun serviciu secret, probabil american după accent, şi îşi spuse că trebuie să îl întrebe pe prietenul său de la Central Intelligence Agency cine era acea agentă nemaipomenită care îl abordase în ribatul din Sousse.

• Nu ştiu ce aveţi să îmi împărtăşiţi, însă nu am obiceiul să mă ascund, bravă el.
• Vorbiţi fără să cunoaşteţi cu cine aţi putea avea de-a face, i-o tăie ea dur. Vă rog să fiţi foarte atent la ceea ce vă voi spune!

Aroganţa ei nu îi plăcea, aşa că dădu să îşi continue drumul. Femeia îl prinse de mână.

• Vi se pare că glumesc? întrebă ea în vreme ce îi strânse brusc palma.

O căldură neaşteptată îi cuprinse mâna pe care i-o ţinea ea. Încercă să se desprindă dintre degetele ei, însă o durere cumplită îi blocă orice mişcare. Avea impresia că fiecare din falangele sale sunt zdrobite şi un foc cumplit îi ardea carnea în acelaşi timp. Începu să transpire, iar inima să îi bată cu putere.

• Ce faci? reuşi el să bălmăjească în vreme ce se gândea că nu îşi va mai putea folosi vreodată mâna.
• Un mic truc care să te facă să mă iei în serios! şuieră ea.

Zâmbetul seducător de la început îi reveni pe chip şi îi eliberă palma dintr-a sa.

Zack îşi privi mâna şi nu îi venea să creadă că era întreagă.

• Ştiu că eşti o personalitate şi tocmai de-asta te-am abordat, dar trebuie să înveţi să şi asculţi, îi spuse ea. Şi am nevoie de întreaga ta atenţie.

Acum o avea cu certitudine, deşi profesorul simţea un tremur în tot trupul pe care şi-l camufla cu greu.

• Ai auzit vreodată de congregaţia heruvimilor? îl întrebă fixându-l cu privirea sa întunecată.

Probabil că era o societate secretă, dar nu întâlnise niciodată o asemenea denumire. Aşa că scutură din cap hotărât.

• Dacă ai fi auzit, aveai toate şansele să fi mort, continuă ea. Nici unui expert în societăţi secrete nu i se permite să cunoască… ceea ce e cu adevărat secret. Dar cel puţin Valea Lalish nu cred să îţi fie străină, aşa e?

Nu îi răspunse fiindcă era o întrebare retorică, ar fi fost un afront să creadă că un expert în societăţi şi credinţe secrete nu auzise vreodată de locul sfânt al yazidiţilor.

• –                     Să fii acolo peste exact trei zile, la asfinţit! Te aşteaptă cea mai mare aventură a vieţii tale şi, cu puţină şansă, vei putea face cunoscut lumii un secret nemaipomenit.
• Ne vom vedea acolo? o întrebă mai mult pentru a spune şi el ceva.
• Desigur. Doar eu sunt personajul principal care trebuie să îţi dezvăluie secretul, cum crezi că aş putea lipsi?…

Femeia îi zâmbi şi făcu un pas în spate.

• Mă voi face nevăzută acum. Şi, pentru a înţelege că nu vorbesc tâmpenii şi pentru a nu avea vreun dubiu că trebuie să fii acolo, vei urca pe terasă. Eu mă voi preface că le dau ceva celor doi tineri care mai sunt în curtea ribatului. În caz că am fost urmărită… să nu se gândească nimeni că m-am întâlnit cu tine şi să ajungi tu un cadavru. Succes, profesore!

Dispăru la fel de neaşteptat precum apăruse. Trebuie că era încălţată cu pantofi ce aveau o talpă foarte moale fiindcă pe culoarul strâmt nu se auzea deloc zgomotul paşilor săi.

Zack se grăbi să urce fiindcă femeia aceea trebuie că se mişca rapid.

Din vârful turnului se zărea perfect curtea. O văzu cum se apropie de cei doi scandinavi care citeau una dintre tablele cu informaţii destinate turiştilor. Strecură ceva în ghiozdanul din spatele unuia. Pe urmă le spuse ceva, toţi trei zâmbiră, iar ea se îndreptă spre ieşire.

Un minut mai târziu, un bărbat înalt îşi făcu apariţia în interiorul ribatului. Îl văzu cum se duce glonţ spre cei doi tineri. Cu două mişcări fulgerătoare le înfipse pe rând în gât un cuţit lung. Smulse de pe umărul unuia ghiozdanul în care femeia aceea misterioasă ascunsese ceva.

Îngrozit, Zack se lăsă să cadă în fund pentru ca, în cazul în care ucigaşul ar fi privit în sus, zidul din jurul terasei turnului să îl ascundă vederii sale.

Ce psihopat ucisese cu atâta sânge rece doi oameni nevinovaţi?! Şi cine era acea femeie care le adusese moartea?

Se îndreptă în patru labe în partea cealaltă a terasei, acolo unde era ascuns vederii din ribat, dar putea, odată ridicat în picioare, să observe curtea exterioară, medina şi, mai departe, marea până la linia orizontului.

O zări pe frumoasa misterioasă când ieşise din grădina exterioară. Se mişcase nefiresc de repede.

O apucă pe una dintre străduţele aproape pustii care ducea înspre port. Pielea ei bronzată şi maieul azuriu se distingeau printre casele albe peste ale căror ziduri se prăvaleau înspre stradă inflorescenţele sângerii ale florilor de hârtie, tipice meleagurilor mediteraneene.

Însă în urma ei se găseau doi bărbaţi apăruţi de nicăieri. Mergeau mai rapid decât ea şi, în nici un minut, aveau să o ajungă. Unul dintre ei scoase o armă, posibil un pumnal. Grăbiră pasul şi mai mult.

Femeia se ascunse după un zid ieşit mai înspre stradă. Când ajunseră în faţa ei îl lovi pe primul care căzu la pământ.

Era, totuşi, la o distanţă considerabilă pentru a vedea întreaga luptă. Observă doar că toţi trei se mişcau cu o viteză nemaipomenită. Şi, până la urmă, confruntarea nu dură prea mult: unul dintre bărbaţi rămase curând întins pe caldarâm, probabil mort, în timp ce al doilea, căzut pe spate, de-abia se mai mişca. În clipa următoare, zări doar maieul azuriu dispărând după câţiva copaci înfloriţi.

Ar fi rămas acolo să îşi pună ordine în gânduri şi să se calmeze. Doar că dublul omor din curtea fortăreţei nu avea să rămână prea mult timp descoperit. Aşa că se avântă pe scări în jos şi ajunse rapid pe terasa primul etaj. Respiră de câteva ori pentru a-şi calma bătăile inimii şi a nu părea agitat în cazul că s-ar fi întâlnit cu vreun paznic.

Coborî aparent calm în curtea ribatului. Aruncă o privire piezişă înspre locul unde zăceau ucişi cei doi scandinavi şi i se păru că zăreşte o baltă de sânge pe nisip.

Din fericire, mustăciosul care îi luase banii pe biletul de intrare nu mai era la ghişeu. Mulţumi în gând providenţei că putea ieşi fără să îl mai vadă cineva care l-ar fi putut indica poliţiei drept probabil ucigaş.

Trebuia să ajungă în piaţa unde se găsea staţia de taxiuri. Nu alese drumul cel mai rapid, ci hotărî să se piardă prin mulţimea de pe străzile medinei. Se opri la o tarabă şi cumpără un suvenir plătind imediat preţul solicitat, deşi era de vreo trei ori mai scump decât în New York. Auzi sirenele unor maşini de poliţie sau doar imaginaţia îi juca feste?

Când se trânti pe bancheta din spate a unui Renault Clio cu vopseaua arsă de soarele Africii şi cu bordul lipit cu bandă adezivă se simţi izbăvit. Crimele rămâneau în urmă pe măsură ce automobilul se îndepărta. Totuşi, nu putea să îşi şteargă din minte durerea care păruse a-i măcina pielea, muşchii şi oasele mâinii. Îl hipnotizase acea femeie frumoasă şi stranie? Cum reuşise să înşele în asemenea măsură sistemul său neuronal?

 “Să fii acolo peste exact trei zile, la asfinţit!” îşi aminti vorbele ei rostite imperativ. Avea destul timp să ajungă în Valea Lalish, locul sacru al yazidiţilor, adoratorii lui Melek Taus, îngerul sau demonul-păun, însă ce urma să i se întâmple acolo? Oricum, nu avea de gând să se aventureze de unul singur în Kurdistanul irakian. De-abia aştepta să ajungă la hotel pentru a-l suna pe John, a-i împărtăşi întâmplarea şi a-i cere ajutorul.

Zack trecuse de patruzeci de ani. O bună parte din ultimul deceniu şi-o petrecuse prin biblioteci, cursuri, casa de vacanţă din Florida şi cartea publicată în urmă cu două luni. Nu neapărat se închisese în sine, dar îşi construise nişte tabieturi care îl îmbătrâniseră prematur. Când îţi creezi nişte repere şi îţi petreci viaţa între ele, căutând calmul şi siguranţa zilelor şi evenimentelor care se repetă şi nu îţi creează mari bătăi de cap, drumul pe care ai apucat-o pare de neoprit. Poate urma o altă căsătorie, un copil sau doi, pe urmă pensia şi, inexorabil, moartea.

Ştia că întâlnirea cu această femeie venise la momentul oportun spre a-l smulge din acest drum fără întoarcere. Se considera încă tânăr şi putea inversa cursul evenimentelor, se putea smulge din conformismul existenţei sale aproape banale şi spulbera reperele care îl încorsetau, dându-i, în acelaşi timp, iluzia siguranţei şi a sentimentului că nimic rău nu i se putea întâmpla.

Dacă se gândea bine, pentru o asemenea aventură se pregătea din anii universităţii. În clipele sale când rămânea cu el însuşi şi accepta să fie sincer, ştia că studiile sale asupra organizaţiilor secrete şi diverselor forme de adoraţie divină erau mijlocul pentru a-i aduce o mare şi unică aventură.

Zack era un profesor erudit care nu se rupsese niciodată din fascinaţia pentru personaje legendare şi aventurile imaginate de Steven Spielberg sau George Lucas. Era încă un copil-adult care se pregătea fizic cu râvna călugărilor-războinici din acel ribat şi studia misterele civilizaţiilor cu acelaşi sârg cu care ei memorau surele Coranului. Şi, pe neaşteptate, în acea după-amiază, dorinţa lui nespusă părea că se va împlini. Putea doar spera că, la fel ca în block-busterele hollywoodiene, aventura care îi ieşise în cale urma să se termine cu happy-end, aşa cum se întâmpla mereu cu preferatul său, Indiana Jones.