Nici acum nu ştiu dacã gândurile noastre sunt urmarea experienţelor şi a raţionamentelor pe care neuronii creierului le proceseazã frenetic. Am citit destule despre neuroştiinţe în ultimii ani şi tot degeaba. Poate odatã cu vârsta şi în lipsa unor rãspunsuri ştiinţifice clare începem sã cãdem în misticism şi gãsim explicaţii divine sau fantasmagorice în orice lucru, persoană sau întâmplare. Mã gândesc cu groazã cã, poate, ãsta e primul pas înspre demenţã.

Totuşi, de prea multe ori pentru a spune uşurat că e vorba doar de coincidenţe, o întâmplare aparent banalã sau câţiva paşi fãcuţi la dreapta şi nu la stânga s-au transformat într-o revelaţie care mi-a schimbat complet drumul. Chiar o razã de soare care ar fi trebuit sã vinã din stânga, iar ea se încãpãţâna sã aparã din dreapta poate fi vorba nerostitã a Celui care a orânduit lumea dupã asemãnarea sa raţionalã, dar, pentru a înţelege ceea ce nu putem percepe, s-a gândit sã ne facã cu ochiul rãsturnând pentru o clipã doar pentru una dintre miliardele sale de fiinţe, legile imuabile pe care le-a pus în oameni şi lumi.

Dar asta e o poveste complicatã pe care nu pot sã ţi-o împãrtãşesc acum. Chiar dacã revelaţiile apar pe neaşteptate, aşa cum spuneam, totuşi, trebuie sã fim pregãtiţi sã le înţelegem. Aşa cã, pânã la acea clipã, mai avem câte ceva de împãrtãşit.

Cred cã am fost destul de explicit când îţi spuneam chiar la început cã douã erau motivele pentru care mã dusesem în acea searã la buna. Unul l-ai aflat deja. Pentru cel de-al doilea am avut nevoie de puţin timp şi curaj sã-l împãrtãşesc.

Acest motiv ascuns apãruse când plecasem de la ea cu douã zile înainte. Dacă era sã o luãm cronologic, ãsta ar fi fost motivul numãrul unu. De fapt, din orice perspectivă, acesta era motivul principal. Comoara lui Saşa apãruse de-abia a doua zi.

Aşadar, reiau: plecasem cu două zile înainte de la buna pe la crepuscul. Lumina se împuţinase oarecum, dar nu prea mult, doar atât cât sã îmbie la visare şi sã coloreze oraşul în nuanţele poveştii. În asemenea seri îmi dau seama cã, oricât de bine am mânui cuvintele, ele nu pot transmite sentimentele cu care imaginile ne vrãjesc într-o clipã mintea şi ne transformã, oameni maturi sau doar adolescenţi serioşi, în nişte biete fiinţe visãtoare.

Câteodatã mã mai apucă dorinţa de a schimba traseul cel mai scurt pentru a ajunge la destinaţie. Se mai întâmplã şi acum, dar, bineînţeles, niciodatã când pornesc google maps.

Aşa fãcusem şi la acea înserare: în loc sã o apuc pe malul Begãi direct spre apartamentul nostru, am luat-o pe o strãduţã care mã îndepãrta de ruta cea mai rapidã. Îmi amintisem cã nu mai pusesem piciorul de multã vreme prin curtea unui trufaş imobil ridicat pe la începutul secolului şi al cãrui proprietar îşi dorise sã aibã o clãdire cu douã fronturi la stradă identice, iar între ele o micã galerie comercialã în care clienţii magazinelor de aici sã intre atât de pe bulevard, cât şi de pe splai. Dupã rãzboi, însã, prãvãliile se închiseserã pe rând, odatã fiindcã oraşul se schimba şi începuserã sã se deschidã magazine mai mari şi aprovizionate de întreprinderile de stat în alte pãrţi ale urbei, dar, mai cu seamã, fiindcã negustorii evrei, care nu mai aveau de unde aduce mãrfuri strãine şi exotice, plecaserã încet-încet în Palestina, unde, în ciuda conflictelor cu vecinii arabi, trãiau mai liberi decât aici.

Aşa cã, acum, spaţiile comerciale se transformaserã în apartamente. Dar frumuseţea iniţialã a locului se pãstra: bolţile ferestrelor, decoraţiunile fãcute din gips care înfãţişau animale sãlbatice şi plante cãţãrãtoare din junglele Americii Latine erau parcã mai bine puse în valoare de câte o bãncuţã sau vreun lãmâi al cãrui ghiveci era adus afarã odatã ce soarele de mai începea sã încãlzeascã Timişoara.

Înainte de a-mi da seama de prezenţa ei am simţit cum inima începuse a bate grãbit şi neregulat, de parcă ştia că i se va arăta. Pe urmã, paşii mei s-au oprit şi privirea mea a fugit de la glezna ei subţire coborîtã de pe balansoar pe cărămida roşie a curţii înspre pulpa goalã, frumoasã, mãslinie şi luminoasã, pe urmã la genunchiul lãsat gol de rochia înfloratã şi neserioasã care avea nasturi mai sus decât ar fi considerat decent mama.

Citea sub o lampã pe a cãrei sticlã încã se mai putea zãri o firmã a cãrei denumire amintea de o familie bogatã de evrei prieteni ai bunicilor. Era o carte ciudatã, ce avea desenatã pe copertã figura unei tinere blonde suprapusã de un taur cu trup semi-uman. Curios, am mai fãcut un pas pe drumul meu pentru a-i descifra titlul

În clipa aceea, cartea a coborît şi mi s-au arãtat cei mai surprinzãtori ochi pe care îi vãzusem pânã atunci. Sau, poate, pe care i-am vãzut pânã acum, când îţi povestesc ţie, multe decenii mai târziu, povestea fascinantă a unor ani cum numai privirea ei a mai fost. Erau cenuşii-verzui, capodopera unei chip rasat, exotic şi senzual.

• Mã scuzaţi, i-am spus de-abia reuşind sã articulez decent cuvintele. nu am mai vãzut cartea asta.

Zâmbi şi dinţii ei strãluceau la fel ca ochii.

• E The Magus. Magicianul, spuse ea încet. Nici nu o vei vedea pe la noi, deşi e genialã. Mi-au trimis-o ai mei sã îmi demonstreze câte aş putea avea dacã i-aş urma…

Îşi adunã laolaltã cele douã pãrţi ale rochiţei libertine. Gestul eternului feminin jucat printr-o cuceritoare pudoare.

-E târziu şi s-a fãcut frig, nu-i aşa? spuse ea ridicându-se. Searã bunã!

-Searã bunã! i-am rãspuns neştiind ce altceva mai cu miez aş fi putut răspunde.

Acel loc pierdut în istoria unui oraş care se moderniza prozaic era, într-adevãr, magic. În locurile neştiute, unde pare că istoria a adormit, se scrie cartea viitorului.