Plecând de la idea epuizării imaginarului, una din opţiunile liricii postmoderne este cerebralizarea poemului. Gest ostentativ, ţinând parcă de aporiile lui „systemrationalität”, în descifrările din 1973 ale lui N. Luhman, atitudinea pare mai degrabă ecdotică, deconstruirea poeziei determinând, ca efect, reditarea secvenţelor realului. Volumul lui Ioan Flora, Medeea şi maşinile ei de război (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, 134 p.), particularizează acest radicalism şi ne oferă, iată, proba de suveranitate a poeziei ce scrie/rescrie lumea.

Refuzând epatarea, această lirică plăsmuieşte în felul său eternitatea iar cartea de faţă e marcată de o astfel de abordare a unei viziuni microcosmice. Poetul notează ca un istoric dar vede şi numeşte ca un poet. Un imaginar al potrivirilor însoţeşte discursul şi întăreşte cartea în statutul ei de a fi, cum zice Ioan Buduca în Postfaţă, un „eveniment columbian”. Organizarea sceneriei vulcanice, reflexive, ţine şi de ambiţionarea unei retorici a „potrivirilor”, egoul artist urmărind, pe un traseu tulburător-elegiac, provocările capricioasei doamne Istoria. În vâscul inepuizabilei fantazii, realitatea e model al tranziţiei, de la gesticulaţiile cetăţeanului istoriei la abordările civismului eului scriptor de a surprinde până şi degradările detaliului melancoliei: „În tren, o beznă gelatinoasă dar şi o arşiţă / ca vara. / Iarăşi în drum spre casă, iarăşi / cu inima strânsă. // Luminile Vârşeţului / urcând, clipocind, urcând / din deal înspre dealul negru de deasupra / şi spuzit de stele. // În tren, năpădit de fiinţa mea de-atunci; de imaginea / copilului mai puţin răsfăţat, costeliv, optimist, nesupus. / Un mic visător (chiar dacă slobod la vorbă) / atins, fireşte, de o uşoară melancolie. // Iarăşi în drum spre casă. / Dealul Cerului, spuzit de stele.” (Spre casă, p. 98)

Trăind baricadat în istorie, eul liric se deghizează, subit, în moştenitor al tuturor traversărilor, proprietar al factologiilor prime. Evenimentul „polemizează” cu impresiunile fiinţei umane rămase în lutul stărilor pure, poemul fiind un capitol important al marilor raportări ale ontologicului la viaţa apocrifă. Rând pe rând, poetul este savant sau personaj umil, erou sau anonim salvator al speciei în numele aceleiaşi melancolii. Numai în poem spiritul legilor legilor e altul, cuvântul – „pur şi complet”, versul – un antidot preferat paupertăţii ideii. Doar între figurile supraabundenţei, mimarea acestor gălăgioase grandilocvenţe, teatrul vieţii diluată în flacoanele memoriei-amintire: „Nunta din vecini, harnaşamentul, eşapamentul, / glandele salivare, transpiraţia, / tinerele femei alergând printre mesele kilometrice; / clarinetul, ţambalul, flautul piciorului fermecat, / solista obeză dar fov, fânul necosit, perele coapte, / foşnetul, vuietul, degetele unse ale nuntaşilor / cosmici şi, prin urmare, eterni, negrul de sub unghie, / piftiile, sarmalele, rachiul întors, supa, friptura, // Vinul rubiniu. // Naşule, naşule ! / Naşule, pungaşule ! // Ah, tu, iubire ! Ah, tu, amor ! // – Liu-leoa ! Liu-leoa ! // – Trăzni-l-ar, îmi luă şi puica roşcată !” (Petrecerea, p. 70)

Iscată dintr-o suferinţă atipică, sens grefat pe convenţie persiflată, poezia lui Ioan Flora aparţine, la urma-urmei, unei instanţe semantice proprii. Beneficiind şi de tălmăciri în engleză, semnate de A. J. Sorkin şi Alina Cârâc, ea este marcată, altfel, de un straniu magnetism asupra cititorului şi mărturiseşte posterităţii arta unui spirit dotat cu fineţe analitică şi vocaţie de constructor înarmat cu o cultură solidă.