Mi se pare extraordinară personalitatea lui Vasko Popa. Vasile Popa, ăsta-i numele lui, născut lângă la Biserica Albă, cu studii la Belgrad, la o facultate de limbi romanice. Aînvățat franceza perfect, i-a citit pe avangardiștii francezi, era la facultate un fel de supercampion al învățăturii.În 1945 se află la București, unde îi întâlnește pe avangardiștii români, începând cu Gelu Naum. Învață și acolo destul de multe. De la București pleacă la Viena, îndură mizerie la Viena, era controlor pe tramvai ca să câștige un ban. De la Viena se întoarce la Belgrad. În tinerețe fusese de stânga, este membru al partidului comunist, alături de stânga lui Tito, dar la modul cel mai corect cu putință. Întemeiază la Pancevo , și pe urmă la Belgrad, reviste românești.Una va deveni, cu timpul, ”Lumina”.
După primele versuri, în românește, trece la limba sârbă, cu știința celor acumulate de la avangarda românească, cu știința pe care o căpătase la lecțiile lui de limbă franceză. Scrie o poezie neobișnuită de avangardă în Serbia, în 1953iese volumul ”Scoarță”, unul din volumele care va revoluționa poezia sârbă. Astăzi zicem poezie sârbă, zicem că Vasko Popa este cel maimare poet sârb. Până în 1992 spuneam mereu că e cel mai mare poet iugoslav. Este poet iugoslav și, ca mare poet iugoslav, participă, în 1957, la Congresul Scriitorilor din România, ca trimis al Guvernului iugoslav. Ține un discurs în limba română, un discurs absolut extraordinar, care, atunci, de obicei se începea cu Mihai Beniuc, cu poeții proletcultiști sau se mai începea cu autori proletcultiști. El începe cu Arghezi. Trece și pe la Arghezi pe acasă, care îi dă o parte din cărțile de care Vasko Popa avea mare nevoie. La întoarcere se simte în poezia lui influențe din Arghezi, Ion Barbu.
Este un poet extraordinar în limba sârbă, zicem mereu că este cel mai mare poet în limba sârbă, dar e un poet, în același timp, pentru înțelesurile poeziei din sud-estul Europei. La Vârșeț organizează tabere de creație, la care sunt invitați cei mai mari poeți din lume, este gazda lor importantă, Vârșețul devine un centru al poeziei.Vasko Popa se apropia de Premiul Nobel. Nu a mai apucat să-l ia. L-am cunoscut în octombrie 1989.Vorbea românește perfect. Am fost cu el și cu Simion Lăzurean la o cafenea în Belgrad, cafeneaua Moscva, lângă casa lui. Deja îi citise pe Gabriela Ademeșteanu, pe cei mai importanți români, știa ce am scris despre el, fiindcă am publicat un studiu lung despre poezia lui și un șir de articole.Cunoștea toate întâmplările din România. Era în octombrie și, preumblându-ne spre casa lui, ne-a spus:” O să se termine repede și la voi!”În celelalte țări comunismul se apropia de sfârșit;noi eram neîncrezători. În decembrie 1989 am primit un mesaj pe telefonul fix de la el.
Vasko Popa a murit în 1992. Este unul din marii poeți ai literaturii universale, scria Miodrag Pavlovici,prietenul și colegul său, mare poet și dânsul. A fost tradus de Ioan Flora, toate poeziile lui au fost traduse de Ioan Flora și Simion Lăzărean. O teză de doctorat a scris despre el și Slavomir Gvozdenovici, altă teză de doctorat aparține Liubiței Raichici, care i-a tradus, din nou, poezia lui. Slavomir Gvozdenovici , Liubița Raichici sunt mebri ai Filialei Timișoara a USR,niște autori care au luat mari premii în Serbia, la Belgrad, sunt autori care promovează întâlnirile româno-sârbe. Centenarul Vascko Popa trebuie sărbătorit. Am înțeles că este sărbători și în România și în Serbia.
Desigur, modelul Vasko Popa, tradiția Vasko Popa, se prelungește printr-un șir de nume care dau sens acestei literaturi de la sud-estul Balcanilor. Unmare poet la literaturii europene, zicem azi!
(A consemnat Dumitru Oprișor)