Piața Millenium (10)

Piața Millenium (10)

„Florenţa… leagănul Renaşterii, străzile pitoreşti din jurul magnificului Dom Santa Maria dei Fiore, Ponte Vecchio cu magazinele sale de bijutieri transmise din generaţie ȋn generaţie ce trece peste Arno şi ȋndreaptă paşii turiştilor uimiţi de atȃta bun-gust şi bogăţie ȋnspre Palazzo Pitti, capodopera bancherului ce i-a dat si numele, achiziţionat ulterior de bogata familie Medici. Mulţi istorici se ȋntreabă ce ar fi fost azi Italia şi chiar Europa fără viziunea acestei familii, dar şi a intrigilor sale politice şi religioase. Michelangelo, da Vinci, Botticelli, Giotto, Donatello, Brunelleschi, Alighieri, Petrarca, Boccaccio, Machiavelli, nume care ȋşi datorează faima bogatelor familii florentine, la fel cum oraşul ȋşi datorează frumuseţea şi măreţia „luminilor” pe care aceştia le-au adus civilizaţiei europene.
În vreme ce lumea noastră se găsea ȋncă ȋn Evul Mediu, monarhii fiind „reprezentanţii lui Dumnezeu pe Pămȃnt”, Peninsula Italică era formată, cu două excepții (Roma şi Regatul Neapolelui), din oraşe-state, cu o viaţă politică tumultoasă şi cu o organizare (oarecum) democratică, lipsite de excese religioase, care au permis apariţia umanismului. Însă acest curent filosofic şi cultural nu ar fi putut răsări ȋn lipsa unor Mecena, a acelor familii bogate care să le permită artiştilor şi savanţilor să ȋşi dedice viaţa operelor şi studiilor. Iar Florenţa era locul ȋn care ultimele veacuri permiseseră acumularea de avuţie de către familiile bancherilor, meşteşugarilor ori negustorilor locali.
„Florenţa era centrul unei culturi atȃt de impresionante ȋntrucȃt era locul celor mai mari libertăţi posibile”, scria Giovanni Villani, un cronicar italian contemporan cu spectaculoasa evoluţie a metropolei toscane din secolele XIII – XIV. Dar ceea ce a condus la prosperitatea şi cultura oraşului a fost, ȋn primul rȃnd, libertatea economică. Profesiile erau ȋmpărţite ȋn Arte maggiori şi Arte minori, instituţia breslelor fiind bine şi eficient reglementată. Artele maggiori ȋi cuprindeau pe magistraţi, comercianţi, bancheri sau ţesătorii de lȃnă. Poate şi datorită acestei divizări profesionale şi, implicit, sociale, prin crearea acestor ghilde, a regulilor şi tradiţiilor proprii fiecăreia, mai mult sau mai puţin esoterice, nu am cunoscut italian care să nu vorbească despre florentini ca despre puternici masoni, care ţes din umbră şi astăzi multe din intrigile politice din Peninsulă şi chiar Europa.
Această organizare socială şi economică exemplară a permis, ȋn 1427, administraţiei statale să efectueze un recensămȃnt al avuţiei şi veniturilor locuitorilor pentru a putea institui noi reguli de impozitare şi o colectare eficace, bazȃndu-se pe avuţia fiecărei familii, ȋntrucȃt lungul conflict cu un alt stat bogat al Italiei de nord, Milano, secătuise vistieria republicii. Astfel că, din acest an, s-a păstrat o evidenţă clară a averii familiilor locale.
Pornind de la aceste cifre, doi economişti ai Băncii Naţionale a Italiei, Guglielmo Barone şi Sauro Mocetti, realizau un studiu comparativ cu datele financiare pe care Banca Naţională a Republicii din Peninsulă le gestionează ȋn prezent cu privire la veniturile şi averile italienilor, şi publicau un studiu ale cărui concluzii se dovedeau surprinzătoare pȃnă şi pentru profesioniştii sistemului financiar.
Pentru a ȋnţelege mai bine valoarea concluziilor studiului, trebuie să spunem că bogăţia florentină nu a fost şi nu este fundamentată pe bogăţie imobiliară, castele şi suprafeţe ȋntinse de terenuri, marile familii nobiliare italiene provin prea puţin din această regiune-simbol pentru Italia, ci din averi acumulate de profesionişti ȋn meşteşuguri şi ştiinţe, adică din exercitarea acelor Arte, ȋn principal Maggiori, ȋn care erau ȋmpărţiţi florentinii ȋncă din secolul XII.
De asemenea, trebuie ţinut cont că, ulterior perioadei fabuloase de ȋnflorire, oraşul a cunoscut ocupaţia Sfȃntului Imperiu Romano-German, dominaţia armatelor napoleoniene, brutalitatea nazistă. De-abia din anii ’50 ai secolului trecut creşterea economica a Toscanei va aminti de grandoarea de odinioară, ȋnsă neputȃnd egala puterea politică şi economică de atunci.
Astfel, după 600 de ani şi 25 de generaţii, ȋn topul bogăţiei locale conduc aceleaşi familii ca şi la 1427. Dacă cei doi economişti au pus pe seama unor principii economice păstrarea statusului economico-social, ei au remarcat că, totuşi, pare să existe un fel de plasă de siguranţă care ȋi protejează pe descendenţii familiilor bogate să se prăbuşească pe scara economică.”