Învăluit în ceaţa răcoroasă a serii, simt frisonul vegetaţiei umede şi solzoase încolăcindu-mi gleznele. În faţa mea se întinde, fremătătoare, marea de viermi vegetali, pierzându-se în zare – acolo unde peisajul rămâne grandios şi impasibil.
Departe, pânzele roşiatice ale orizontului învăluie turnuri cariate, singuratice, ori poate arbori mai răsăriţi ai unor păduri fantastice sau chiar norii coborâţi pe pământ… Peste câmpiile întretăiate oblic, ca într-un caleidoscop, forme ciudate înalţă în urma lor coame de praf auriu, aburi ori valuri…, cine ştie?
Poate doar Gândul, ai cărui paşi imenşi calcă peste dealuri şi păduri, ghidaţi de zborul haotic al marilor păsări zdrenţuite ce-i ating molatec creştetul. De pretutindeni, din văi, aceeaşi muzică clipoceşte tainic în penumbra scorburilor, unde ghemotoacele vii se adună, după ritmurile lor neştiute, contopindu-se cu imensitatea galben-verde a acestui capăt de lume.
Semnul aşteptat veni înainte ca înserarea să mă acopere cu totul. Căruţaşul, trecând ca o nălucă pe drumul nedesluşit în acel haos de câmpuri pustii, mi-a arătat, totuşi, cum să ajung în locul visat încă de la începutul straniei mele treceri.
Sunt singur, într-un etern amurg răcoros şi aştept Maşina cu Zbaturi. Vup-vup, vup-vup, pulsaţia din gât anticipează toba uriaşă care va face să-mi sară inima din piept, ducându-mă, cu fiecare bătaie, spre un deznodământ ce pare că nu-şi are locul aici. Vup-vup, vup-vup, mă afund, fără putinţă de ieşire, într-un univers teribil. Extazul meu este vecin cu neantul; nemişcat, cu ochii ieşiţi din orbite, apuc să văd Maşina cu Zbaturi, ivindu-se uriaşă din ceaţă, defilând, interminabilă și solemnă, cu vacarmul ne-lumesc al punţilor sale suprapuse.
Vup-vup, vup-vup, Maşina cu Zbaturi pune stăpânire pe gândurile mele, paralizându-mi orice voinţă, lăsându-mă să orbecăi solitar, într-o cameră obscură, pe care o percep fragmentat, ca între pâlpâirile nesigure ale unei lanterne, pentru a renaşte într-un alt univers, asaltat de imaginile haotice şi incontrolabile ale unei lumi străine: formidabile oraşe, cu flamuri fluturând în înaltul turnurilor, trenuri zăngănind pe schele, năvălind prin ferestrele etajelor superioare, arhitecturi fantastice, detalii sfidătoare, balcoane de fier contorsionat, barocul amestecat cu vegetaţie luxuriantă şi excrescenţe simfonice, scrâşnetul fiarelor pe caldarâm, mâna răşchirată sângerând pe zgrunţurii zidurilor…
La limita îndurării, încep să strig şi iată, invazia încetează, proiecţiile se diluează, cresc în dimensiuni, dispar.
Mă trezesc plângând umilit, pe malul canalului stătut şi străjuit de buruieni ţepoase. Acum e linişte, iar frigul – tot mai pătrunzător. Maşina cu Zbaturi parcă nici n-a trecut pe aici, dar eu o mai aştept încă, sperând la imposibila întoarcere a răscolitoarei fantasme.
Mâine-poimâine, mă voi integra definitiv în universul muribund ; descărnat, voi deveni una cu algele putrede ce unduie la mal, odată cu marea fremătătoare de viermi vegetali.
Şi-atunci, cu ochii aţintiţi în zare, spre peisajul grandios şi impasibil, voi simţi, din nou, Zbaterea dureroasă a tâmplei…