CORONACLAUSTRARE
(dialoguri între doi claustrați)
Dialogul nostru îngropat într-o carte,
rămâne doar aer (și acela în parte),
se risipesc din minte/ uitate cuvinte
şi-n această cumplită logoree sfântă
cu armata de viruși care ne frământă,
stai liniștită-ntre borcane cu murături –
știi că între lucruri nu există legături –
și kilogramele de cărți de mult râvnite
nu valorează cât șoapta unei iubite.
Biblioteca ți se pare inutilă
citeam cu mintea viața ta, filă cu filă,
pusă pe raftul cu cămăși înmiresmate
și am pus CD-ul cu linişti disecate.
- Din casa mea veche nu-mi amintesc
decât semnele pe uşă (arătau cum cresc),
și-acea nemărginire a marginii zării,
unde te-aștept învelită-n aburul mării,
ca o pasăre-a nopții, cu privirea să plec
spre valul albastru în care să mă înec.
În fiecare dimineaţă îmi doresc să fie noapte,
în fiecare zi îmi doresc să fie seară,
în fiecare seară îmi doresc să fie dimineață
şi-n fiecare noapte îmi doresc să fie zi.
Noaptea îmi trăiesc spaimele zilei,
dimineaţa îmi trăiesc spaimele nopţii,
ziua îmi clădesc alte spaime
am sufletul de spaime plin:
pentru asta nu există vaccin.
- Se-mprăştiase aroma esenţei de prune în oraş
şi tramvaiele ameţite se clătinau în piaţa centrală
păsări curajoase zburau prin sufragerie –
priveam sărăcia celui ce plămădea euforic
fericirea în bucătărie, strop cu strop
prelinşi din alambicul de pe aragaz
şi nu găseam guvernanţilor o vină
pentru fruntea virusului senină.
- Se taie două cubuleţe de ananas,
se pun două felii de portocale,
bucăţi de măr,
se toarnă Sangria păstrată la rece –
reţetă simplă – viaţa oricum trece.
Rețetele tale…
mi se pare sau toate cuvintele
au fost rostite de milioane de ori
în aceleaşi locuri.
Nu mă refer la hard şi soft –
e un moft
care te fură
cu tot cu armură.
E clar, se știe? Nu este nicio filosofie,
din seminţele de buruieni ies buruieni,
din seminţele de flori răsar flori,
din seminţele de copaci se înalţă copaci,
din seminţele de oameni se nasc oameni,
este ordinea înfiorătoare, când rămâi fără întrebare
de ce, în timp, grăunţele nisipului din clepsidră
se transformă încet în iubita cu capul de hidră.
Lasă-ţi miresmele iarnă în pădure
şi vino la geam încărcată de fum gros
de plastic aprins sau cauciuc sau cărbune
prin semne nu îţi voi spune
că vreau să mă conserv afumat
pentru unica șansă de-a înnopta la palat,
tu contesă și eu cu carte de vizită de prinț fermecat.
- Știu că puteam fi două frunze,
una de vâsc şi alta de tei
şi să nu ne întâlnim
decât la un ceai
în cana de plastic
a milogului care ieri, azi și mâine
cere doar un leu pentru pâine.
Puteam fi două petale,
tu de trandafir, eu de sunătoare
şi tot la un ceai ne puteam întâlni,
unul la ceaiul de noapte, altul la ceaiul de zi,
aruncate apoi la tomberonul verde
doar nu crezi că te-aș pierde
în punga de gunoi transparentă –
ne pregătim pentru moartea recentă.
Sunt Prințul Uitare/ pe strada cea mare,
umbra-mi imensă e cât a plopilor superbi,
cunosc aroma oraşului în care fierbi
(platoşă ce-nvăluie palate şi case,
se-ntind, se lipesc pe feţe roze, spongioase, –
orăşenii duhnesc a cola, bunăstare –
dirijaţi spre biblioteca de mâncare,
dau buzna cu nările străpunse de calvar,
de fum, de carne friptă, cârnați, fum şi muştar;
simt în plămâni că mă îmbălsămează, sunt sfânt
şi-apoi la transferul din pământ în alt pământ
sub placa de iarbă pentru noaptea eternă
voi dormi tot pe o piatră – unica pernă).
- Ce legătură absurdă-ntre noi,
între floarea de cules
şi mâna culegătorului –
totu-i absurd, nimic de înţeles.
Ce legătură între claustrare
și cea mai bună dintre libertăţi,
să spargi geamuri, să furi flori,
să înjuri cu poftă de câte ori vrei,
să cânţi cu boxele date la maximum
să se bucure vecinii de pe cinci străzi
încât până şi poliţia să se deştepte
și să întrebe dacă poate interveni,
să mănânci cât vrei, de câţi bani ai,
să iubești ceva ce în veci nu o să ai?
Ce crezi că poţi să cumperi mâine
la schimb c-un kilogram de pâine,
o lampă, sfeşnic, un pahar de rom,
televizor, o carte de Prudhomme ;
am un euro în buzunarul mic
(în buzunarul mare n-am nimic).
Te crezi poet,
dar niciodată nu vei ști
ce minunată e liniştea dimineţii
când vin triumfală cu tava albastră,
să-ți aduc omagiul plantatorului de cafea,
dar mereu trece intempestiv câte un tramvai,
să zguduie casa şi vasele ţipă și tacâmurile zornăie
şi pozele de pe pereţi se strâmbă către mine.
Nimeni nu ştie, atunci, ce gând se-nfiripă.
Voi înălţa o statuie de aer pentru oricine
ne va aduce tava cu ceşti aburinde
pe ritmul liniștii care ne vinde.
E minunată liniștea dimineții,
dar niciodată nu vei ști,
doar te crezi poet.
Ar fi bine dacă aş trăi într-un copac,
să fiu o creangă a lui
pe care rătăcite păsări de noapte
să se iubească
fără cuiburi,
fără ouă,
și fără gândaci înghiţiţi
la micul dejun.
Câte accidente
(mişcări imprudente,
mişcări independente/ inerente,
mişcări coerente/ incoerente)
se-ntâmplă alături
poţi să mori când mături,
când scrii
despre sex sau copii)
când te poţi îneca
până şi cu mintea ta.
E-o vreme în care
totul e mare
chiar casa melcului e uriaşă
cu opt dormitoare şi o mireasă golaşă.
Dar nu-i vremea suspinelor în barbă
pentru cei rămaşi sub iarbă
între noroaiele cimitirului, devin
melancolică puţin
dar sigur mi se pare
că lumea-i nemilos de mare
arde cerul de mâhnire
că nu mai am vorbe să îți dau știre
că pandemia s-a dus,
că de la tine nu mai am răspuns…