Din învățăturile biblice, omul știe că este călător,„străini și călători pe pământ”-spunea Apostolul Pavel despreadevărații creștini. Eun „homoviator” înaintea lui „homosapiens”, pentru că orice călătorie înseamnă cunoaștere, o sumă de experiențe noi care te-mbogățescemoțional și spiritual.

Este spiritul de călător autentic, iar Mariana Pândaru, în volumul „Călătorii între două extreme: De la Nordul Scandinav la țărmurile Bosforului”, (Ed. Călăuza, Deva, 2020), dovedește cu prisosință această autenticitate a călătoriei întru cunoaștere – îmbogățire de sine,întru minte, inimă și suflet.

Motto-ul„Viața nu este ceea ce ai trăit. Ci este ce îți amintești că ai trăit și cum ți-o amintești pentru a o povesti“,preluat de la G.G.Marquez, simțit de autoare ca o mănușă pentru reamintirea și povestirea celor trăite, este de asemenea minge ridicată la fileu și pentru comentariile adiacente de prefațator, care dezghioacã volumul.Realitatea deopotrivă,dincolode datulfizic, este ca ohologramă din suma de realități subiective ale percepției fiecăruia,de aceea, oricâte cărți de călătorii s-ar scrie, de exempludespre Notre Dame, Danemarca, Salzburg ori Transnistria, mereu e ceva proaspăt, după povestirea subiectivă a fiecărui călător.

Alături de fiecare element exterior nou, te descoperi și te mărturisești pe tine, în felul descrierii, felul cum vibrezi, în detaliile notate, gândurile provocate.

MarianaPândaru nu e află la prima astfel de mărturisire de sine prin călătorii: debutulafostcu odelicatăcartede suflet „Parisul din inima mea” (2001)-Parisul fiind loculundea descins de cele mai multe ori șicare i-a prilejuit întâlniri și interviuri de neuitat.

Volumul „Călătorii între două extreme”se citește fără relâche, te ține în priză, pentru cănu trenează, are toate ingredientele necesare pentru o lectură plăcută, chiarpalpitantă,cu note de călătorii bine dozate, strategic asamblate pentru a cuceri.Intri în atmosfera călătoriilor, ca un compagnon virtual, notezi informații, te entuziasmezi, îți devin familiare și dragi acele locuri.

Călătoriile (care acoperăcam o duzină de țări, vizitate în perioada 1991-2014, cu autocarul, cu trenul sau cu avionul), nu sunt prezentateîn ordine cronologică, după data „întâmplării”lor, ci după poziția geografică a voiajului, chiar grupând vizite din timpi diferiți, urmând pe hartă traseul turistic indicat de subtitlu:„De la Nordul Scandinav la țărmurile Bosforului”.

Începe așadar cu Danemarca, Norvegia,Suedia (iunie 2009,„o călătorie lungă, în Țările Nordice,pe care o gândisem încă de anul trecut, împreună cu Hilde, prietena mea din copilărie”)și încheie cu Turcia – Istanbul șiInsula Büyükada(Insula Prinților) (în 1991- prima ieșire din România, cu un grupdeturiști: „vroiamsă verificăm și noi cât de liberi putem circula prin lume.”)În ordinea coordonatelor geografice, eBelgia (Bruxelles,iulie 2005,într-o delegație oficialăla Consiliul Uniunii Europene, unde județul Hunedoara urma să-și deschidă o reprezentanță,apoi la Liège (martie 2003, cu reprezentanțiai Asociației Femeilor Jurnaliste din România „Ariadna”,primul săuzbor cu avionul), în Franța (Paris, aprilie 2014, însoțindo trupă de actori a Teatrului „Al. Davila“ din Pitești,pentru un eveniment cultural la Ambasada României de la Paris), în Austria (Salzburg,noiembrie 1999,împreunã cu alți colegi ziariști, la un Stagiu de Perfecționare al Jurnaliștilor,orașunde va reveni,cu emoții, dupã 15 ani, în martie 2014, când au înnoptat aici, în drum spre Paris),în Germania (Nürnberg, august 2008, la o prietenă).

Intrăapoi în „apeleteritoriale” ale vecinilor noștri: în Republica Moldova(Chișinău, Transnistria,august 1998, în urma unei excursiiîn cadrulunui Simpozion organizat la Iași, deSocietatea culturalã „Ginta Latinã“, pentru sărbătorirea Zilei Limbii Române, apoiînBasarabia -Cahul iunie 2001, cu trenul, la prieteni din Crihana), în Serbia(ianuarie 1997,prima vizită în țara vecină,la NovoSelo(Satul Nou) – localitate din Banatul sârbesc, cu o delegație de scriitori, artiști plastici, ziariști, interpreți de folclor hunedoreni, la Manifestările de ziua de naștere a lui Mihai Eminescu), în Ungaria (Gyula, august 2001, într-ovizită la românii din Gyula, organizată deDirecția de Cultură Hunedoara).

Acum seschimbă atmosfera șistarea de călător, seschimbă temele:fiind încomunități de români,problemele principale sunt legatede specificul situației lor de minoritari, în primejdie de a fi asimilați de țara geografică, semiabadonați de autoritățile române,lăsați să-și apere singuri limba,credința și neamul. Scopul principal sunt donațiile de cărți in limba română, pentru școli în care cu greu se mai predă în limba română, pentru biserici în care cu greu se mai țin slujbe în limba română. Pe primulplan nu maisunt peisajeleși monumenteleistorice,obiectiveleturistice de top, cilocuitorii cu problemele lor, încercările de ajutorare, domină sentimentele desolidaritate, compasiune și revoltă deopotrivă.Accentul e dureros, se mută pe aspectul social, comunitar, pe oamenii cu un destin vitreg (pionii făcători de istorie mică, înghițiți de șacalii istoriei mari).

MarianaPândaru este oprofesionistă a interviurilor (cartea sa „Interviuri fără frontiere”, 2019, stă mărturie). Nu sunt interviuri festiviste ori de complezență, pentru glorie și gâdilat orgolii.De fiecare dată are curajul unor întrebări directe, problematice, chiar incomode,atacând fără teamă probleme spinoase. Nu rezistă ispitei în fața oportunităților ivite,astfel că inserează interviuricare completează inspirat atmosfera incendiară a momentului descris. Este o inserțieinedită,proprie,care-iîntregește profilul scriitoricesc.

Primulinterviu inserat este cel luat, la sfârșitul stagiului în cadrul Academiei deJurnalism din Salzburg,luiMeinradRahofer –coordonatorul Cursului. După întrebări protocolare, îi pune una spinoasă:„Pe faxurile și materialele de lucru ce ni le-ați pus ladispoziție în timpul acestui curs, România, din păcate, esteaproape inexistentă. Ne puteți spune ce se întâmplă, dece, ca fapt de presă, în mass-media din Salzburg, Românianu există?”

Inedit și tensionat este interviul obținut în Transnistria chiar de „Ziua Limbii Române,31 august (după o întâlnirecu suspans,ca-n filmele de război, sub camuflaj, prin lanurile deporumb)cuAnatol Croitoru,conducătorulcombatanților de pe Platoul Coșnițadin Transnistria, locul unde au murit sute de români, în lupteîmpotriva separatiștilor transnistreni, chiar pentruapărarea limbii române. Este un valoros material documentar,de arhivă, mărturisitor pe viu al dureroasei istorii adevărate, nefardatede oficialități„În partea stângă a Nistrului nu se poate sărbători nimic românesc”.„Pe locul în care stămnoi acum au fost case. Vedeți că ele sunt spulberate de pefața pământului. Au rămas doar 2-3 ziduri pe care noi, iată,la momentul acesta am încropit un mic parastas pentrusufletele celor aproape 270 de români pierduți în luptă.”

Călătoriile sale alcătuiesc un mozaic al tipurilor de călătorii, ca pentruun adevărattratat de …„voiajologie”:unele sunt călătorii „delucru”,de„documentare”,ori de „instruire”, altele cu iz„diplomatic” -în delegații,unele sunt călătorii culturale,altele pur turistice, din impulsuri personale,la prieteni.Autoareaștie să spicuiască însă atrăgător câte un pic din fiecare și să le îmbine cu măiestrie, într-o spunere firească, plăcută, lin curgătoare.

Tipul de călătorie și de călător prefigurat de Mariana Pândaru configurează unul pliat complet pe personalitatea proprie,pe spiritualitatea și sensibilitatea sa.Astfel, din start exclude acel tip de călătorii pentru „shopping”,pentru cătimpulepreaprețios pentrua-lirosi pentru ceva derizoriu.

Pentru autoarea călătoare, voluptatea călătoriei consta înbucuria privirii, a inimii, minții  șisufletului,pentru un plin emoțional și spiritual.

Ca scriitoare, îmbină jurnalismul cu elemente de proză: cu talent de prozatoare consemneazăcrochiuri de portrete, cu simț al perceperii detaliuluipsihologic și social.Aplecarea sa este spre omul simplu, nevoiaș (cum este portretul lui Colea, soțul prietenei din Basarabia, care vinde la talcioc, la „piața rușilor”, diverse mărunțișuri pentru trai). „Îl privesc atentă peColea și am imaginea unui om obosit de viațăși împovăratde grijile familiei”.Propriu pentru călătoarea Mariana Pândaru, care a copilărit la Anina (Steierdorf), sunt corelările de peisaje: întreaga natură și atmosferă din spațiul german îi trezesc nostalgii familiare: Ici și colo văd imagini care îmi amintesc de vremea copilăriei mele, petrecută la Steierdorf, în Banatul montan – un orășel cu aer de burg, datorat spiritului german predominant în zonă…”

Farmecultextelor Marianei Pândaru e dat de faptul cănu cade în exces de date plictisitoare, de ghid turistic, (care ar fi fost semn de snobismintelectual, ori de stîngăcie artistică, lipsă de autenticitate). Chiar dacă le simte totuși elemente obligatorii, alege date minime, strict necesare, unice pentru faima locului, cârlige de agățatcititorul,cât să te incite, cămerită să fie văzute, așa cum meritau și să fi fost notate pentru lectori: Lindau„oraș al teilor”, LaculConstancz, pe râul Rin, „lacul celor trei țări“: Germania,Austria și Elveția etc.

Consistența textelor e dată de percepția personală, cea care dă unicitate notelor de călătorie și farmec când e exprimată cu sensibilitate poetică și talent de scriitoare.

Orice călătorie e o buclă in timpul familial de acasă, o evadare temporară. Cum are un început plin de emoții, ca în fața unui El Dorado în care plonjezi cu riscul neprevăzutului, un cuprins cu emoții așteptate și neașteptate, la fel are un final, știut bineînțeles dinainte, încărcat însă de stări contradictorii. Uneori e cu nerăbdarea întoarcerii acasă, mai aprigă când dorul de casă e mare (nelipsitele telefoane, pentru stare de siguranță), alteori predominante sunt nostalgia și regretul că s-a terminat aventura, cu promisiunea (în gând, de obicei neonorată, nevinovată consolare de moment) că o să revii, ca o cinstire farmecului locurilor și o răsplată pentru bucuria și bogăția dată întru înavuțirea ta: „Ne-ncearcă sentimente difuze. De-o parte bucuria întoarcerii acasă, pe de alta părerea de rău că visul frumos a luat sfârșit.”Un tangaj, din nevoia de siguranță, contra sentimentului de „singură între străini“.

O metaforă emblemă a acestui dor de casă este imaginea soarelui, la propriu și la figurat: cel din străinătate (mai ales cel din nord), un soare rece, străin, care potențează căldura dorului mai aprig de soarele cald de acasă:„Soarele strălucește orbitor pe bolta cerească, dar e un soare rece, distant. Acesta e soarele Nordului în scurta vară scandinavă! Unde e soarele meu de-acasă, roșu ca para focului la răsărit, care transmite căldurăși bucurie?!”.

E drept că „sol omnialucet”, dar nu strălucește la fel pentru toți, deși este la fel de iubit de toți, cu intensitate, simțit fierbinte, ca razele lui Dumnezeu. Întreg periplul european este o frumoasă poveste cu final deschis, ca într-o promisiune de revenire, ori retrăire prin rememorare și reîntrupare în notele de călătorie, cu talentul unui Pygmalion însuflețind Galateea din suflet.