UIMIRE

E greu să mai scrii poezii e greu
când muzele plâng
lovite de mila timpului
adunat în durerea chemărilor
te miri că nu mai vezi zboruri
adunate în aripi de păsări
că îngerii te salută de la distanță
că nu mai auzi glasul luminii
când îți înfioară trupul
cu chipul soarelui

încerci să chemi prietenii
la dansul uitării
și numele lor au alt nume
toate sunt fire de păianjeni
adunate la streașina tâmplelor
te prefaci că nu le vezi
dar rămân desene pe ochi
când intri în templul gândurilor
să te așezi în genunchi
încremenit pe dunga uitărilor
răstignită în muțenie

CAD CERCURI

cad cercuri peste noi
și le adunăm în pumni
până când dispar
tulburate de priviri
credem că sunt jocuri de gânduri
sau invențiile lumii
să demonstrăm copiilor cum să se joace
când nu mai sunt copii

ACOLO

Nu ucideți vorbele
niciodată niciodată
salvați-le în credință
cu mirarea nemurii
veți auzi de ele
când ecourile vor fi fulgere
al întâmplărilor pierdute

uitați-vă în lumină
acolo se adună viața
acolo umbrele au chip de oameni
dăruind în semne gânduri
peste tâmpla timpului
unde ritmuri de cercuri
se aud în chemări astrale

MUZEUL ADÂNCULUI

Toate sunt finaluri la final
mai ales când ești tras de mânecă
să nu cazi în mulțimea gropilor
de pe autostrada uitării
dintre gânduri și stația nouă
trecută cu albastru pe harta timpului
de la marginea apei
venită din ochii mărilor
orbiți de furia balenelor
care și-au pierdut radarul
în semnalele basticafurilor
pornite în căutarea drumului
ce leagă izvoarele
peste oasele corsarilor
aflate în muzeul adâncului
amintind că toate plecările
răsar în lumini de stele