S-au luat de mână și au trecut în Ținutul Memoriei împreună, cum au trăit întreaga viață…

Nici nu puteam să-mi închipui altfel, când am aflat trista veste: soții Ileana Ursu Nenadici și Milan Nenadici au încetat să mai fie printre noi. 

Îi știam atât de plini de viață, ea vocală, cu un timbru al vocii inimitabil, trecând de la limba română la cea sârbă cu o ușurință uluitoare, veselă și mereu deschisă comunicării, prezență tonică în viața cetății, dar și în patria de umbră a versurilor… El sobru, interiorizat, mereu parcă în căutarea cuvintelor, să-l găsească pe cel mai valoros, pe care, șlefuindu-l îndelung, să-l scoată la lumină cu toată strălucirea…

Erau frumoși ținându-se de mână, svelți, monumentali, cu o tandrețe ce le lumina chipurile, atunci când i-am filmat pășind pe terasa cetății Petrovaradinului cu ani în urmă. Realizam un documentar ce se va numi „Prietenul Eminescu”, pentru TVR Timișoara. Era în 2006.

În lunga peregrinare de a crea filmul despre cei mai profunzi traducători ai lui Eminescu în limba sârbă, aveam să le aflu poveștile, între care două, mărturisiri ale unor iubiri ardente, aveau să-mi rămână pentru totdeauna în amintire.

Prima, cum s-au cunoscut. Povestesc deschis, fără complexe, iubirea li se împletește cu aventuroasa viață a cuvintelor, alcătuirii cărților, a destinelor literare și umane.

 Milan Nenadici: Eu sunt de naştere din Bosnia şi Herţegovina. Am trăit acolo şi toată viaţa, copilăria îmi este legată de locurile care în ultimul război au dispărut pur şi simplu. Mi-am pierdut părinţii, am avut doi fraţi, unul a pierit după război, dar din cauza războiului, şi toată familia pe care am avut-o acum e resfirată, ca penele dintr-o pernă, din Australia până în Canada, în toată lumea. Pe lângă aceasta, din locul natal, de unde am plecat, din tot universul care mă înconjurase acolo, Dumnezeu a avut milă de mine şi mi-a dat darul ca, prin vers, să întorc alor mei amintirile unui timp şi al întâmplărilor acestuia. Cum a fost destinul întregului popor sârb şi al fostei mari Iugoslavii, aşa a fost şi destinul meu. Cum a început să se destrame marea Iugoslavie, am început şi eu să schimb oraşele, din Grahovo, la Sarajevo, Belgrad, Zrenianin. În ultimii 32 de ani am avut patru paşapoarte, trăind în aceeaşi ţară cu denumiri diferite. Dar în viaţa aceasta nu am întâlnit numai tristeţe, am trăit şi momente miraculoase, de-a dreptul ciudate. Aşa se face că  am întâlnit-o pe Ileana prima dată la Srbska Crnia, la frontiera cu România, la întâlnirile dedicate poetului Giura Iaksici. Venisem cu un grup de poeţi din Belgrad, printre care şi poeta Darinca Ievlici, prietena mea. Era vară, era timp frumos, iar Ileana venise să se întâlnească cu Darinca. Când am văzut-o cum intră în sală, mi s-au căscat dintr-o dată ochii, de altfel Ileana are ochi şi mai mari, precum avea Atena, cum zice Homer, şi am rugat-o pe Darinca să-mi pună la ea  o vorbă bună.

Ileana Ursu-Nenadici: Îl cunoşteam pe Milan Nenadici poetul, i-am ştiut poeziile, îl văzusem în fotografii, dar nu l-am văzut niciodată aievea, nu i-am auzit vocea, în afara unor apariţii scurte la televiziune. Când s-a organizat ediţia aceea a zilelor dedicate lui Giura Iakşici, i-am spus unei prietene din Zrenianin că mă duc la manifestare să o întâlnesc pe Darinca şi, întrucât îl voi vedea şi pe poetul Milan Nenadici, mă voi căsători cu el. La care aceasta a comentat, absolut normal: „Eşti  nebună, doar omul acela nu e o floare, îl iei şi îl duci unde vrei, nu poţi să spui aşa ceva”. Zic: „Totuşi, dacă voi veni diseară, ori la noapte la tine, şi vin cu un bărbat, să ştii că acela e Milan Nenadici şi m-am căsătorit”. Şi acum continui de unde a rămas Milan cu povestirea. S-a terminat manifestarea şi am urcat în autobuz, noaptea la 2, aşa cum urcă poeţii, beţi de vin şi de poezie. În tot autobuzul acela arhiplin se aflau doar patru oameni care nu erau băuţi: poetul Alexandar Seculici, pictoriţa din Paris Evghenia Demievska, Milan Nenadici şi cu mine. Ne-am așezat în faţă, să ne depărtăm de cei care trecuseră deja în lumea lui Bacchus. Am călătorit vreo 20 şi ceva de kilometri şezând unul lângă celălalt, fără să scoatem un cuvânt. Abia acum eram alături, dar încă nu vorbisem cu el. După vreo 20 şi ceva de kilometri, Milan zice: „Păi, dacă ai avea un număr de telefon ca să ne auzim şi să ne vedem, poate, vreodată”. La care i-am răspuns: „Domnul meu, eu am o vârstă frumoasă şi nu am timp să dau telefoane pentru a mă vedea nu ştiu de ce cu nu ştiu cine. Întrucât doreşti să stai cu mine de vorbă, poţi să cobori acum la Zrenianin, dar te avertizez că va trebui să rămâi cu mine 50 de ani. Deci dacă cobori la Zrenianin rămâi cu mine 50 de ani. Dacă nu cobori nu avem de ce să ne dăm telefon, poate ne vom vedea întâmplător, ca şi acuma, altădată”. Şi aici s-a terminat convorbirea. Ajungem la  Zrenianin, eu cobor prima şi făceam așa, un  romantic pa-pa celor care-şi continuau drumul. Când mă întorc îl văd lângă mine. „Tu?” „Da, ai zis că dacă vreau ca următorii 50 de ani să îi trăiesc cu tine să rămân”. Şi de atunci suntem împreună. Am trăit la Zrenianin 14 ani şi acum trăim aici din ’98, cu doi copii, cu o casă, cu multe cărţi pe care le-am scris, cu cărţi pe care le-am tradus, cu premii literare şi cu bucuria că avem o casă deschisă, avem un loc unde putem să spunem „Bine aţi venit” tuturor celor care cred că se simt bine dacă vin la noi.

Cea de-a doua poveste este iubirea pentru Eminescu, un alt fel al unirii soților Nenadici. Scriitori de renume, cu opere impresionante și premiate pe măsură, aceștia sunt apreciați și ca cei mai buni traducători ai versurilor lui Eminescu în Serbia. În orele petrecute împreună, mi-au descifrat drumul anevoios către Poet, în care și-au împletit și ei destinele, au cunoscut momente de mare încărcătură dramatică, emoțională, dar și altele amuzante. În tumultul acelor zile de pasiune literară a descoperirii lui Eminescu, au intrat și copii familiei Nenadici, Maria și Filip. 

  Maria Nenadici: Eu am crescut într-o casă cu Eminescu şi Eminescu a fost în fiecare cuvânt, în fiecare tăcere, în fiecare vis, în fiecare realitate, la şcoală, la serviciu. Eminescu a fost cu noi la prânz, Eminescu a fost la cină, Eminescu a fost „Bună dimineaţa” şi „Sara bună”. Acest Eminescu a tras din noi toată energia din corpul şi sufletul nostru. A fost o tragedie dar şi un mare noroc să fii un copilaş care crește și nu înţelege de la început ce înseamnă Sfânta Maria şi ce înseamnă Eminescu şi trăieşte cu povestea despre un dac şi despre Scrisoarea a III-a,  creşte şi rămâne mic şi devine om dar încă este copil. Aşa că Eminescu pentru mine este acum un membru al familiei noastre, nu mai e scriitor român, nu mai este cel mai mare romantic, nu mai este Eminescu, el a devenit fratele meu, tata, mama, vecinul, o rudă.

Cum a intrat Eminescu în familia lor este o poveste, şi ea palpitantă,

Milan Nenadici: Mereu m-am întrebat cum se poate ca toată lumea să vorbească despre Eminescu ca despre un foarte important pilon al romantismului european, iar noi să nu avem nimic ca să ilustrăm modul de a gândi al acestui poet. Profesorul Radu Flora chiar a declarat că poate pune pariu că Eminescu nu poate fi tradus în limba sârbă. Exista acea teamă de măiestria pe care o avea Eminescu în poezie, care este de fapt un miracol pe care şi nimeni nu cuteza să îl atingă, cum se întâmplă să nu avem curajul să atingem o icoană. Toată măiestria de a cânta a lui Eminescu este pe principiul respiraţiei. Aşa cum îşi umplea plămânii cu aer, când respira scria câteva versuri, care sunt respiraţia lui, şi se termină cu trei puncte, apoi lua din nou aer în plămâni, când urma încă un val. Aceasta a fost cauza pentru care toţi traducătorii stăteau de o parte, plămânii lor nu aveau capacitatea plămânilor lui Eminescu. 

Am avut şi un motiv personal să mă apuc de traducerea versurilor lui Eminescu. Din ceea ce citisem despre Eminescu am aflat că acesta, lucrând la „Timpul” dar şi în alte situaţii, avusese o atingere cu poezia epică sârbească. Vuk Karagici în acea perioadă fusese foarte cunoscut în lume, iar Eminescu a fost unul dintre aceia care a cizelat în limba română, a şlefuit aş zice poezia populară sârbească, mitul de la Kosovo, poeziile inspirate de bătălia de la Câmpia Mierlei. Astfel mintea acestui poet a participat la toate evenimentele de atunci. Îndeosebi am fost interesat de textele jurnalistice, publicistice care discută problema Balcanilor de răsărit. Modul în care a gândit atunci problema Balcanilor pare a fi gândirea unui om care ne este contemporan. Când e vorba însă de poezie, această problemă se reflectă altfel. De exemplu, probabil că  poezia „Rugăciunea unui dac” Eminescu a scris-o dintr-o suflare, pur şi simplu a pus-o deodată pe hârtie. Eu, ca să o traduc şi să o transpun în spiritul limbii mele, să o fac să fie vie, am cheltuit un litru de cerneală.

Eu nu spun că traduc poezia, pentru că eu mă aflu lângă poet, ceea ce înseamnă mai mult decât traducerea în sine, e transpunere literară. Traducând „Luceafărul”, „Scrisorile”, „Rugăciunea unui dac” şi alte câteva zeci de poezii din Eminescu, eu i-am împrumutat acestuia trei cărţi din propria mea creaţie. Dedicându-i acest efort de creaţie şi timp, am făcut o jertfă de care sunt onorat.

„Rugăciunea unui dac” este o poezie care îmi este foarte dragă. Cele două popoare ale noastre au în poveştile lor populare unele asemănări, între care şi laudele aduse inamicului care găseşte locul slab, şi când am reuşit să transpun în limba sârbă această poezie, în care Eminescu vorbeşte despre ceea ce şi poporul meu are obiceiul să vorbească, am fost foarte, foarte mândru, şi am zis: dacă Eminescu ar fi viu, iar eu aş fi foarte bogat, l-aş ruga să-mi vândă poezia.

De când datează această convieţuire cu spiritul poeziilor lui Eminescu? S-ar părea că de o viaţă, din totdeauna, îl purta în sine fără să ştie, cu speranţa ca într-o zi destinele lor să se contopească. Laboratorul acestor trăiri comune este deosebit de laborios, dar sub semnul inefabil al poeziei. 

Milan Nenadici: Prin 1988, 1989 aveam prima întâlnire cu Eminescu. Iată că se fac deja 16 ani de când lucrăm împreună, parţial, pentru că nu se poate lucra tot timpul la un asemenea poet. Mi s-a întâmplat să reuşesc să „prind” un fragment de poezie, apoi pur şi simplu m-am blocat şi nu am mai fost capabil să continui traducerea.  Făceam pauze, care durau mai mult sau mai puţin, apoi reveneam. Când ne-am apucat de traducerea „Lucrafărului” i-am cerut Ilenei să-mi recite tot timpul poezia, ca să-i simt ritmul, muzicalitatea în limba română. După aceea, după traducerea versurilor, realizată de Ileana din română în sârbă, eu am făcut transpunerea ei în spiritul limbii sârbeşti, deci am început să-l fac viu pe Eminescu în limba mea. Şi s-a întâmplat, în acest răstimp, ca la două distihuri să nu găsesc vreme de patru luni rezolvarea rimei în spiritul limbii sârbe. Soluţia mi-a venit în vis. Cum mă trezisem, trebuia să merg la toaletă dar îmi era teamă că dacă merg la toaletă o să uit ce visasem, rezolvarea traducerii versurilor cu pricina, aşa că întâi m-am îndreptat spre masa de scris, să aştern pe hârtie cuvintele, şi apoi spre toaletă, în baie.

Ileana Ursu-Nenadici,râzând:Milan îmi zice: Acum spune tu o anecdotă. Noi am lucrat la traducerile din opera lui Eminescu pe masa aceasta mare din sufragerie. Pe ea se aflau multe hârtii, cărţi, dicţionare de sinonime. Pe atunci ea se afla sub fereastra din bucătăria noastră din Zrenjanin, care era deschisă tot timpul, pentru că noi, fiind fumători, vă închipuiţi în ce atmosferă lucram. La etajul de deasupra apartamentului nostru locuia un avocat sârb care nu era  iniţiat în poezie. Cum noi lucram foarte încordaţi, începeam dintr-o dată să ne certăm. Dacă nu găsea o soluţie, Milan îmi spunea: „Nu se poate să fi spus Eminescu aşa. Tu nu ai cunoştinţe enciclopedice, Eminescu e nebun…”, la care nici eu nu mă lăsam mai prejos: „Dar ce crezi tu, care te-am adus în Mitteleuropa din Bosnia, eşti un idiot” şi aşa mai departe. Milan sărea furios: „Să te…. Eminescu, că eu nu mai vreau”. Cum eram cu fereastra deschisă, avocatul a auzit disputa dintre noi, care a culminat cu propoziţia: „Să te… Eminescu, că eu nu mai vreau”. Noi nu ştiam că omul ne ascultă, nici nu ar fi fost prea dificil pentru că noi strigam aşa de tare că ne auzea toată vecinătatea. Milan se potoleşte brusc şi îmi propune: „Nu mai prindem azi nici un vers din Eminescu. Haide, mergem la o îngheţată în oraş, la o plimbare, ne revenim. Gata astăzi nu mai facem treabă”. Lăsăm totul baltă, ne îmbrăcăm. Dar omul de deasupra, când a auzit vorbele „Să te… Eminescu, că eu nu mai vreau”, a și coborât degrabă treptele şi, trecând de la  apartament la apartament, le-a oferit vecinilor ştirea caldă: „Oameni buni, familia Nenadici divorţează. Mă mir, pentru că el arăta a om de treabă, nici românca nu a fost rea, era mai aspră dar, uite acum divorţează. L-am auzit pe el reproșându-i că a găsit-o în cameră cu un român şi românul îi făcea ceva. El a dat peste ei şi divorţează”. Când am ieşit să ne ducem la plimbare, acesta spusese deja  povestea la toate cele 18 uşi. Ne vede plecând împreună şi, de-a dreptul uluit, nu s-a putut abține: „Mă, dar ăştia-s nebuni, nebuni. Mai înainte a găsit-o cu românul, i-a zis că nu mai… şi acum o duce de mână în oraş”.

Milan Nenadici: La o întâlnire a traducătorilor literari am spus că nu mi-a fost frică de bogăţia de cuvinte din opera lui Eminescu. Mă tem însă de tăcerea dintre cuvinte, pentru că acest hiatus, această despărţire dintre două cuvinte, această tăcere este culoarea naţiunii din care provine. Dacă reușești să transpui această particularitate într-o altă limbă, în spiritul acelei limbi şi poetul să rămână viu, atunci ai reuşit să-i traduci poezia. Eu aş fi fost mult mai fericit să nu îl fi tradus niciodată pe Eminescu, ci să fi avut șansa de a-i citi opera în original.

Acum s-au dus la sfat cu Eminescu. Fie-le vorbirea veșnică!