***
mă învelesc în oase
ca un poem în cuvinte
păsările cerului
cu aripi de pământ
vor sta de pază
să nu îmi evadeze
pământul din trup
cuvintele
mă cheamă înapoi
în poemul scris
oasele
s-au retras
triste
în iarna
unei zăpezi
a morții
cerul a
adormit
în sângele meu
cu fereastra
deschisă
***
viii
sunt în oasele
morților
am luat cerul
pe umeri
și ies în noaptea
pământului
unde
lumina
pe muntele albastru
al flăcării
va înflori
în urma ei
pământul
își pune mâna
streașină la ochi
privind
oasele-păsări
cum zboară
* * *
într-o zi
bună de murit
luînd lumină
de la flacăra
neagră
a lumînării
ating
cu genunchii
de pămînt
aerul gropii
cu povara
fericirii cerești
pe umeri
adun în poala
cămășii de in
țesută de mama
oasele copilăriei
să le dau
de pomană
morților
în seara
de colind
* * *
îmi imaginez
muntele sacru
al morții
ca pe un surîs
al cireșului
înflorit
cînd cireșul
s-a închis
în fructele-i coapte
moartea adormise
pe brațele
mele de zăpadă
lumina lunii
ar fi vrut
să fie de față
s-a opus întunericul
pierdusem
cheia nemuririi
printre oasele
din groapa
săpată
ca o fîntînă
în cercul lunii
* * *
oasele mele
au albit
pămîntul
se vedeau
duminica
pînă în zilele
de lucru
dimineața
avea mirosul
ierbii
ultima
ilustrată
a morții
pasărea de lemn
a sicriului
și-a lăsat
aripile
peste poemul
trupului meu
cerul pămîntului
îi citea cuvintele
foarte asemănătoare
cu oasele
de la întemeierea lui
* * *
aproape
de miezul nopții
eu și oasele mele
am adormit înfășurați
în iarba luminii
cerul
s-a împiedicat
de noi
și ne-a rostogolit
într-o groapă
a pămîntului
furîndu-ne
anotimpurile toate
numaidecît
întunericul
a rîs
pînă s-a făcut
alb la față
***
navigam cu oasele
pe oceanul nevăzut
al unei oglinzi
de pământ
moartea
părea o lumină
care se naște mereu
îngerul cuvintelor
mi-a spus
că a scris
cea mai frumoasă
elegie a vieții
și de atunci
împreună cu oasele
am construit
o piramidă a țărânii
unde aș fi trăit fericit
dacă nu ar fi venit grăbită
veșnicia
să îmi elibereze
moartea
***
am scris
despre florile pământului
pe cer
am scris
despre oasele mele
o seamă de cuvinte
dar despre trup
nu știu cine
va scrie
mă regăsesc
în fiecare os
cu mâinile reci
de zăpadă
cerul
a venit
atât de aproape
de pământ
încât nu se mai deosebeau
unul de celălalt
îmi era frică
să mai ating
literele cioplite în oase
o nouă citire
un scenariu
când trebuia
să mă înec
în apele lunii
îngerii și-au sfâșiat
lumina de pe ei
învelindu-mă cu o pânză de nor
”vedeți
nu m-au lăsat să mor”
au tăiat universul în două
și numaidecât
insomnicele oase
vorbind o limbă
numai a lor
mi-au așezat poezia
într-o icoană de trup
***
când am simțit
că oasele
nu mai vin
să trăiască
în trupul meu
m-am rătăcit
într-o pădure
de lumânări vii
am stat
așa o vreme ascuns
până oasele mele
au prins aripi
și cerul
a devenit
al pământului
***
moartea
dormea dusă
în oase
sărutul
păsării de lut
m-a trezit viu
din visul oglinzii
în miezul cerului
și cerul
s-a făcut
pământiu la față
eliberându-mi oasele