Câinele lătra furios, zbătându-se în lanţ.

Vezi, că mulți s-or gândi la Brigitte Bardot. Şi ție îți plăcea: în copilărie era vedeta din filmele tale preferate … O revăzuseși acum la TV, cu riduri, dar cu un surâs unic, împlinit de acte caritabile pe scenarii canine. Era în vizită prin Bucureştiul lui Băsescu, chiar şi Domnica, maică-ta, care recunoştea și după glas toate vedetele politice ale telejurnalelor, ştia de „femeia bogată care a venit să apere câinii vagabonzi”. „Dar de unde or fi, fata mamii, atâția câini vagabonzi că, pe la noi, fiecare e la câte o casă, de unde să plece la oraş, iar pe acolo, la bloc, de unde să se înmulţească?!”

Te gândeai la lanțul câinelui și, tacit, motivai firescul situației: „Da, la țară toți câinii caselor sunt în lanț! Altfel, nu ar mai fi paznici fideli ai acelor case. S-ar aduna pe maidane, tot la hârjoană, fără nicio responsablitate. Și nu însemna cruzime: pentru câinele său, omul s-ar lupta cu tot satul.”

Te-ai oprit din citit, privind pe fereastră, vozibil intrigată. Domnica îți observă mişcarea şi ascultă şi ea: „E Ghiocel, latră la vreo pisică de prin vecini. Numai când latră Lăbuş, sigur e cineva la poartă”.

Ai rămas cu ochii spre fereastră, cutreierată de gânduri neclare, prea multe erau fără cap şi coadă, fără schelet, doar gelatină de caracatiţă. Crezuseși că Domnica îşi reluase lucrul la igliţă, încerca să-ți facă cipici, cum înainte îți făcea bunica, să-ți fie călduroşi în casă, acolo, la garsoniera ta, în locul papucilor orăşeneşti, ştia ea că nu la fel de buni, croşeta şi, în acelaşi timp, privea la televizor. Pesemne că aveai un aer de îngândurare cam prea concentrat pe metru pătrat, pentru că maică-ta te privi preocupată (ai rămas mereu copilul drag), temătoare pentru tăcerea ta. Erau ultimele seri împreună, din scurta vacanţă de două săptămâni, de sărbători.

̶̶̶  La ce se gândeşte, fata mea?

̶̶̶  La nimic anume, priveam şi eu aşa, într-o doară, prin fereastră.

̶  Hai! De ce nu-mi spune fata mea la ce se gândeşte? Trebuie să te fi gândit la ceva!

̶  Zău că n-am ceva anume să-ţi spun.

Domnica tăcu şi ți se păru că şi-a reluat uitatul insistent la televizor. O auzi însă oftând dureros, o vezi cum îşi şterge ferit lacrimi, drept abureală de ochelari.

̶  Ei! Ce-i asta!? Mata la ce te gândeşti acum?

̶̶̶  La nimic. Oftam şi eu aşa, spune-mi tu mai întâi.

̶  Da’ eu chiar nu m-am gândit la ceva ca să plâng, mata la ce te-a dus gândul, de plângi?

̶̶  La ce ştiu că te gândeai tu!

̶̶  Şi la ce crezi că-mi zburătăceau mie gândurile?!

̶̶ Ce putea să te muncească?! Necazurile pe care le ai şi tu: unele le ai cu mine, că de câte ori vii, mă găseşti cu supărări, ori bolnavă, să umbli cu mine pe la doctori, uite acum, dacă nu veneai, mă aflai poate moartă, că eu nu aveam bani și nu știam să merg la doctori, cu toată faţa mea umflată, apoi la necazurile tale, că te întorci la tine, unde nu ai pe nimenea, dacă oi muri eu, la cine o să mai vii, or acolo, mai târziu, pe cine o să ai, să-ţi fie alături, eu te am pe tine, dar tu…

  Eu ţi-am zis să iei un copil de undeva, îl creşteam eu, şi nu erai singură acum, dar nici acum nu e târziu, ce dacă ai 45 şi eu 70 de ani, poate tot oi mai trăi să te mai ajut cu ceva!

Ghemul îi alunecase din poală şi ea se oprise din croşetat, afurisind reumatismul care-i îngreuna picioarele, ca să coboare, să-l adune de sub pat, unde alunecase. Pisica, aşezată leneş peste plapumă, nu se sinchisi să-i aducă, în joacă de ghemotoc, ghemul înapoi. O numise Panseluţa, Pansi, şi era copilul ei din casă cu care vorbea când îi pleca fata şi rămânea singură cu soba şi tăciunii.

Nu-ți aminteai să-ți fi propus maică-ta vreodată varianta „copilului de suflet”, poate te-ai fi lăsat agăţată de gândul ăsta, acum era prea târziu, ori poate că de aceea îți spusese alternativa asta abia acum, ştiind-o poamă petrecută, dar crezând pesemne şi ea că se-ntâmplase adevărat cândva, convinsă că asta gândise de demult, dar nu fusese ascultată de fata ei, ca de obicei.

            Mai demult, văzuseși în lada din camera „bună” – o ladă de zestre din tinerețe, din lemn uşor, pictată în tripticuri, şi pe capac şi lateral, imagini şterse în parte, flori şi parcă şi siluete feminine, cu armături de tablă tăiată artistic în frunze şi flori, pe la încheieturi, unde Domnica avea prosoapele pentru înmormântare şi mai erau și cămăşile de socri, brodate de ea, cândva, pentru zestrea care nu apucase vreun drum de nuntă, îngălbenite acum – văzuseși acolo o mingiucă  albastră, cu dungi roşii, spusese că o găsise pe drum şi o luase: „pe când o să-mi aduci şi tu nepoţei”, asta fusese cu ani în urmă… Acum nu ştiai de ce o mai păstrase, n-o dăduse vreunui prunc de pe uliță, poate uitase de ea, şi tu nu îndrăzniseși să-i amintești, poate i-ar fi declanşat iar droaia de reproşuri.

̶ Fii serioasă, ştii că nu eşti o greutate pentru mine, oricât ai fi de bolnavă, e viața mea acum să te pot îngriji! „Să am cui da din colcăiala de iubire închisă puroi sub o platoșă – pieptar, de 45 de ani” – nu, e o replică prea de neînţeles pentru Domnica, nu ți-ar fi răspuns cu ceva, ar fi trecut la vorbele ei clare, ca şi când n-ar fi auzit.

̶̶̶̶  Eu o să te îngrop pe matale, iar pe mine pesemne Primăria, adusă de la vreun azil, e mai comod acolo, fără prea multe lucruri proprii, cu asistenţă în jur, decât singură într-o casă a mea, sigur pustie,  m-ar durea poate chiar şi un cățel în preajmă (sigur că Lăbuş nu va mai fi pe atunci, iar lui Ghiocel, furios pe vrăbiile de pe gard, care se zburătăceau fără motiv, ca nişte gaiţe, părea să nu-i pese de pe acum de vreo stăpână a lui).

̶̶  Chiar crezi că or să aibă ăia grijă de tine? Pe cei singuri, de la azil, oricâţi bani le-ai duce, îi arde ori îi îngroapă la Groapa Comună, a săracilor, Doamne fereşte!, aruncaţi la grămadă, ca pe găinile ţiganilor de pe maidan..

̶̶̶  Fii mata serioasă! Chiar crezi că mai are vreo importanţă pentru mine ce-o fi după ce mor?! „Nu mă consolează, pentru bălegarul de viaţă ”, ai continuat în gând.

̶  Cum?! s-a indignat Domnica. Să nu ştie nimeni să vină să-ţi pună o lumânare, să-ţi dea o bucată de pâine de pomană?! Fii serioasă, fata mamii, că nu e bine, nu vorbi aşa, e păcat de Dumnezeu. Nu spune asta, fată! Poate o fi ceva şi pe lumea cealaltă! Doar nu degeaba toată lumea se gândeşte la asta, și-și pregătește trusoul de moarte, cum ar fi cel de nuntă. Eu n-am avut parte de nuntă, poate o să mă îngropi tu, cum se cuvine, după rânduielile știute.

V-ați culcat devreme, pentru că, în sat, una două era pană de curent, nu prea le păsau de flux continuu electric pentru ţăranii care „se culcă odată cu găinile”, găinile nu au nevoie de curent, economie de lumină, fiat lux!, vax! Şi, oricum, nu prea mai era gaz pentru lampă. Găseşti în sat Coca Cola, Ariel, brânză topită Hochland, dar nu şi un colţ de sapă, un litru de gaz, sau…nici măcar un cizmar.

Știi ce-ți spusese Nelu, de aceeași vârstă, leat cu tine, cum s-ar zice, ajuns acum preot în sat: „Vali, noi suntem generația de la lampă! Știi, erau lămpile alea de 5, de 8 și de 11. Cea de 11 era mare, de lux. Când a adus tata una acasă, o cumpărase de la un boier, o ținea ca pe un bibelou, o ștergea cu grijă, o pusese în antreu, pe o măsuță din lemn de nuc, o aprindea numai la sărbători. Într-o zi, a spart-o frate-miu, într-un colț, mare tragedie, a fost un tărăboi  de pomină, abia  a lipit-o taică-miu cu un lipici cu zinc… Lampa de 5 era mai mică, era lampa de veghe, singura pe care-ți permiteai s-o ții aprinsă seara, cu fitilul dat mic, să nu consume mult gaz”.

Într-un târziu, Domnica ți-a amintit: „Hai să ne culcăm odată, că mâine dimineață trebuie să te scoli cu noaptea-n cap, să mergi la tămâiat.”  Înainte de a se lumina de ziuă, ai luat plăsuța cu lumânări, tămâie, chibrituri și vasul cu foc și tăciuni, din știuleți, coceni de porumb, unii arși complet, făcuți jar, alții puși deasupra, să nu se stingă focul, să țină până la cimitir, că era de mers, oricât ai fi lut-o, nu pe șosea, ci pe scurtătură, pe o cărare prin spatele grădinilor, făcută de bătrânele locului.

Pe drum, mai erau ceva lumini aprinse pe la ferestre, la cei care se sculaseră mai devreme, pesemne tot pentru tămâiat, în rest, întuneric, ca pentru un somn dulce, pe care-l invidiai atunci, nici țipenie de om pe ulițe, prin curți, pe câmp, că cimitirul e hăăt, pe la marginea satului. Doar niște luminițe ai mai deslușit, apoi o căruță cu o iapă în care Marcel al lui Panait dădea de zor cu biciul, de căruță era legată o funie la o mașină mică, a lui Costel al lui Neață, rămasă în pană. („Costel ăla burtosu, completase maică-ta când i-ai povestit acasă, la întoarcere. Are o burtă cât un butoi și mai e și nespălat mereu, să-l vezi la târg, e ca un slătar!”) Era parcă și o femeie lângă mașină, mai subțirică, în fâș cu capișon („Ea o fi fost, nevastă-sa, că e slabă, trăiește rău cu el, a fost și ea ingineră, și el și-a bătut joc de ea, un muncitor muieratic, a făcut un copil cu ea, și abia apoi s-au luat, și poate de aia a avut necazuri cu el și face pe nebunul. Odată, când el era plecat, copilul  s-a suit pe combina aia, că are tot felul de mașinării pe bătătură, și și-a tăiat talpa piciorului, de merge așa, șonticăit, în ciotul ăla că, de altfel, e copil frumos!” )

În cimitir ai fost prima, ai crezut tu, dar mai ardeau mucuri de lumânări, când s-a luminat mai bine de ziuă, s-au mai adunat, dar puțini, nu mai erau luminile lumânărilor în noapte de altădată.

Ai aprins tămâia pusă pe jar, să se ridice spre cer toate rugile, ale focului și ale suferinzilor de moarte, ai aprins și lumânările puse la fiecare cruce, aveai trei morminte alăturate, bunicii și Bombonica, cea dintâi dintre fetele maică-ții mare, îți povestea Domnica, singura care semăna cu  măicuţa, tăcută, răbdătoare, milostivă, moartă la 29 de ani, dintr-un malpraxis absurd al unei surori la spital, tu aveai cam șase ani, la ea ai stat prima dată, prima haltă din periplul tău prin munți și văi.

Bombonica avea o cruce de marmură, cum n-ai mai văzut una asemănătoare, pe care scria, la fel, cum n-ai mai întâlnit pe la alte cruci, un epitaf de suflet: „Model ai fost ca fiică, model ai fost ca mamă, model ai fost ca soţie şi tot ca model bunul Dumnezeu te-a luat lângă El..”   Alături, crucile din mozaic, cum se făceau mai pe vremuri, ale bătrânilor, cu chipuri încremenite într-o expresie a vieţii acceptată și înfruntată cu stoicism.

Înconjori tămâind mormintele de trei ori, spunând câteva vorbe pentru fiecare: „Iartă-mă, mam mare, pentru cât n-am stat mai mult cu matale, iartă-mă, tăicuțule, pentru cât n-am vobit, iartă-mă, tanti Bombonica, pentru cât ți-am fost greutate în plus la tinerețe, încheind: „Dumnezeu să vă odihnească în pace!”  

La mormântul dinainte apăru a lui Momeală, îi murise bărbatu, te privea și nu era sigură: „Tu ești fata Domnicăi?!” Altă femeie care tocmai pleca spre casă , te recunoaşte: „Ai terminat, Vali? Nu te recunoscusem. Mai scapă şi Domnica, mămică-ta, de sculat cu noaptea-n cap, să vină la tîmâiat, dacă i-a  mai venit fata pe-acasă”.

Pe drumul înapoi spre casă, anume pe cărarea de prin grădini, e momentul de basm din aventura tămâiatului, când prinzi răsăritul soarelui, în faza lui de îmbobocire, în culori de curcubeu, parcă din picturile impresioniste.

Acasă, Domnica te ia repede la bani mărunți: „Ei, cum a fost? A fost lume multă? Cu cine te-ai întâlnit, ce ai mai vorbit?! Hai, povestește, nu sta mută ca o tută, să știu și eu ce se petrece  prin sat!!”

(fragment din romanul în pregătire Domnica povestașa)