Cum a jucat în 4-2-4 înaintea Braziliei

Născut la 11 iulie 1927, la Arad, Petru Cojereanu (numele corect a fost Cojerean) a început să joace fotbal, legitimat, la Jimboliana Jimbolia, în 1940.

Patru ani mai târziu a trecut la CFR Timişoara, la juniori, iar în 1945 la seniori, promovat fiind de antrenorul-jucător Kotormany. Câştigând barajul din 1946, CFR accede pentru prima dată în Divizia A. Echipă feroviară, CFR-ul avea la dispoziţie chiar un vagon special de tren, cu bucătărie şi cuşete. Va juca alături de Pavlovici, Ritter, Reuter, Rodeanu, Bădeanţu, Androvits, într-una dintre cele mai puternice formaţii pe care fotbalul timişorean le va avea după război.

Selecţionat în naţionala de juniori, evoluează în acel celebru România – Ungaria 5-0, din 1948, meci după care jucătorii au primit, din partea regimului bolşevic proaspăt instalat la putere, medalia “Merite sportive”. Ulterior va îmbrăca tricoul reprezentativelor de tineret şi B.

În 1951, Cojereanu s-a hotărât să facă pasul spre Ştiinţa, unde antrenor era un alt celebru ripensist, Beke. După puţin timp însă, în noiembrie acelaşi an, îi vine ordinul de chemare “la oaste”.

Astfel ajunge, la începutul lui 1952, la Câmpulung Moldovenesc, unde tocmai se puneau bazele unei echipe care a “dansat” puţin, dar intens, pe scena fotbalului românesc. Filială a lui CCA (clubul numit ulterior Steaua), gruparea din nordul ţării, numită CA, a racolat o serie de jucători de perspectivă, precum Birtaşu, Gîrleanu, Alecsandrescu, Topşa, Duşan, Onisie, Zeană, timişorenii Rodeanu şi Bădeanţu.

Acolo, antrenorul Ronay a pus la punct un sistem pe care îl încercase încă din 1949, la CSCA (viitoarea CCA), acel 4-2-4 care va apărea pe plan mondial abia la CM din ’58, graţie Braziliei lui Pele şi Garrincha. Unul dintre cei doi stoperi era chiar Cojereanu, care îndeplinea rolul tactic asemănător cu al unui libero în faţa apărării imediate. Câmpulungul termină turul ediţiei 1953 pe locul 1 (deci înaintea CCA!), prilej pentru a fi… desfiinţat! “A fost o mare greşeală”, îşi amintea, într-o discuție purtată cu el prin anul 2000, distinsul profesor despre suprimarea echipei.

Refuzând ofertele venite de la Locomotiva (ex-Rapid), care punea la bătaie 25.000 de lei, şi CCA, se întoarce la Ştiinţa. “Naşterea <Echipei de aur> a Ştiinţei s-a produs printr-o conjunctură, mai mulţi jucători venind la studii în Timişoara aproximativ în acelaşi timp”. De exemplu, Gîrleanu şi Dinulescu au sosit în ’54, Florescu şi Tănase – în ’55, Lereter – în ’57. Alături de Tănase, va forma un celebru cuplu de halfi. Va deveni inginer mecanic, specialitatea Maşini termice.

În 1958, fosta şi viitoarea Poli, cu Petru Cojereanu căpitan, joacă o carte mare. Intră în posesia Cupei, învingând Progresul Bucureşti în finală (1-0), şi trage la titlu până în ultima clipă. “N-am câştigat campionatul din prostie. Dacă n-am fi pierdut cu 7-0 la… Progresul, eram campioni”.

Şi totuşi, de ce Ştiinţa de atunci nu a putut sparge un anumit plafon care nu a adus-o niciodată mai sus de locul 3 în divizie? În primul rând, credea dl. Cojereanu, din cauza faptului că finalul de sezon coincidea, după revenirea la sistemul toamnă – primăvară, cu sesiunea studenţească. Sesiune în care erau angrenaţi majoritatea jucătorilor Ştiinţei, iar calitatea de jucător al echipei Institutului Politehnic nu însemna mai nimic în faţa majorităţii profesorilor. Apoi, conducerea, formată din cadre didactice, a dat dovadă de lipsă de pragmatism, neimplicându-se în activităţi de o moralitate îndoielnică, dar obligatorii în drumul către titlu. Altfel, primele de joc erau în jur de 100 de lei.

În 1958, în cadrul general al unei acţiuni de epurare politică, unii jucători sunt suspendaţi pe viaţă din activitate. Printre ei se afla şi stoperul Ştiinţei, internaţionalul Brînzei, dar asupra măsurii se va reveni ulterior. Vor pleca Florescu, Ciosescu (ambii la Farul), Zbîrcea (Braşov), iar noii veniţi, mai puţin talentaţi, nu vor putea menţine ştacheta performanţelor la acelaşi nivel. Motivele căderii care a urmat ne apar extrem de clare.

În 1961, Petru Cojereanu se retrage. De aici încolo, va activa doar ca şi conducător al alb-violeţilor: o scurtă perioadă în 1964, apoi preşedinte al secţiei în 1967 (când a reuşit perfectarea unui turneu la Erevan), vicepreşedinte al secţiei între 1972-1975, vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie între 1990-1993. Surprinzător, având în vedere “ochiul” său tactic, nu va antrena niciodată.

Se va dedica, în schimb, carierei profesionale, devenind unul dintre cei mai respectaţi profesori de la Facultatea de Mecanică a Politehnicii timişorene, la Catedra Tehnologia Construcţiilor de Maşini.

Fotbalul timişorean trecea, atunci, prin anul 2000, când l-am intervievat pe larg, printr-o perioadă extrem de grea. În special pentru că “au dispărut maidanele”, afirma prof. univ. dr. ing. Cojereanu. S-a stins din viață în 2009, la vârsta de 82 de ani. A fost “Cetăţean de onoare al municipiului Timişoara”.

Foto: Cojereanu cu trofeul Cupei României 1958 (sursa: druckeria.ro)