Cum a ajuns navetistă revista „Orient latin”

Cum a ajuns navetistă revista „Orient latin”

După 1989, învălmășeala de pe străzi a contaminat și cultura. Flămânzi – mă refer aici la bani, glorie, sinecuri, notorietate –, cei aflați mai la marginea străchinii cu sarmale literare au răbufnit. După detronarea șefilor din structurile adminstrative, a început nivelarea terenului pe care, sperau ei, se vor răsădi pe ei, ca mlădițe ale noii ere. Literătăcirea acesta axiologică a dus la o fază interesantă a istoriei nostre literare: ca-n anii ’50, s-a dat liber la vânat scriitori. Marile nume ale anilor ’70-’80 au fost amestecate, într-o marmită uriașă, cu cele ale mărunților profitori. Oricine putea scrie orice. Revistele literare oficiale, acu’ pe stil nou, triau ce le convenea și instalau, cu abilitate și tenacitate, ceea ce avea să devină o nouă oligarhie literară. De remarcat că, pe fondul acesta de hămăială generalizată, s-a insinuat, discret, și o campanie de demitizare a clasicilor, în frunte cu Eminescu. Aici, cei care dirijau reevaluarea literaturii române au capotat și a rezultat un blocaj care continuă și acum.

Obișnuiți să publice, din când în când, o proză, un grupaj de poezii sau o recenzie în revistele literare consacrate ale Uniunii Scriitorilor, cele stipendiate de la buget, nu puțini scriitori, mai mult sau mai puțin consacrați, au avut surpriza să constate că respectivele publicații nu mai sunt ale întregului popor literar, că au apărut noi seniori și noi domestiques, cărora prețioasele pagini le sunt rezervate în cvasitotalitate. Funcționând după principiile unui adevărat kibuț literar, unele au devenit monotone și autonome, dispărând dialogul cu realitatea literară din areal.

Pe fondul acesta de autism literar local, am remarcat, într-o zi a anului 1993, o lacrimă în colțul ochiului unei scriitoare pe care o prețuiesc mult: Nina Ceranu. Cu îndelungate eforturi și cleștele abil de jurnalist, am descoperit cauza: între 1990 și 1993, dăduse și ea câteva proze, din viitoare romane, la publicat în revista locală a scriitorilor, dar… degeaba. Fiind eu încă bântuit de gărgăunii democrației, i-am promis emfatic: Voi înființa o revistă deschisă tuturor celor care scriu, mai puțin pășuniștii și grafomanii!

Trei zile m-a bântuit numele ei. Dicționare, istorii ale literaturii române, biografii, jurnale, toare răsfoite cu râvnă. Până a urmă, am optat pentru un nume de contrasens pentru acele vremi, firesc, xenofile și anglofile: „Orient latin”, pe ideea unei alterități unice a spiritualității noastre.

Primul număr a fost dedicat boemei timișorene: Dorgoșan, Ureche, Foarță, Pruncuț, lugojeanul Marius Sârbu, prozatorul Alexandru Deal, plus, firesc, Nina Ceranu cea înlăcrimată! Pe pagina 2, programul: Ilie Chelariu, cu „Între Luteția și Bizanț”, alături de Cornel Ungureanu, care saluta, după anvizajarea șpalturilor, încurajator, noua apariție – „Timișoara literară, punct și de la capăt”. 

Machetată și tanslatată pe dischete, revista era ca și apărută: mai trebuiau doar bani de tipar și o tipografie dispusă să onoreze un impresionant tiraj de… 500 de exemplare!

Până la urmă, Nina Ceranu, cu o tenacitate uimitoare, a reușit să adune banii și am tipărit revista la o micuță tipografie din Lugoj, pe un Romayor, pour les conaisseurs! De adus de acolo, am adus-o cu rucsacul, în două drumuri, cu personalul Caransebeș – Timișoara, de 17,20. Așa am editat primele trei numere!

Când a primit al doilea număr, Șerban Foarță, surprins: — Ce, a apărut și numărul doi? Avea dreptate, în vremea aceea, publicațiile apăreau și… dispăreau subit!

Apoi lucrurile au început să se așeze și viața revistei, susținută la un moment dat, pe vremea ministrului Ion Caramitru, și de Ministerul Culturii, s-a prelungit până 2013, adică douăzeci de ani, ca dovadă că nici dictaturile și nici democrațiile nu au legătură cu literatura. Doar ea are cu ele, pe post de cronicar neiertător!