Cartea recentă* a lui George Popovici, Călător peste cupola cerului, reunește, într-un proiect liric menit să celebreze vârsta rotundă împlinită de curând de autor, șaptezeci de poeme inedite scrise într-un interval de timp relativ restrâns. Ea nu este o sinteză nici, cu atât mai puțin, un bilanț al aventurilor sale lirice de până acum. Reprezintă, mai degrabă, un moment de realiniere cu sine, de resetare interioară și de repornire a motoarelor, de turare a lor la maximum, întru delimitarea mai clară a temelor de reflecție care dau poeziei lui o substanță identitară inconfundabilă.
Tot mai lucid în percepții și reacții, tot mai vigilent față de ceea ce înseamnă vulnerabilitățile ființei, mai realist și mai intolerant față de vânarea de vânt care e existența, poetul se arată, în Călător peste cupola cerului, mult mai conservator decât în volumele anterioare. El explorează cu voluptate teritorii numai lui cunoscute, își propune să dea în vileag adevăruri personale, mistere și taine adânc îngropate în neantul vremuirii, instituie, sub vraja clipei, fermecătoare ambianțe romantice: ”În freamătul asurzitor/ al aglomeraţiei cotidiene/ o frunză tăcută cade lent/ ca un bilet de adio lăsat pe/ treptele unui castel părăsit/ peste doi străini ce privesc// spectacolul lumii căutînd/ o culoare care să-i lipească/ de pămînt şi/ printr-o vrajă a clipei/ să-i transforme în/ călători prin propria lor viaţă/…/ obosiţi în aşteptarea/ unui tren care/ poate nici n-o să mai vină/ într-un decor/ devenit brusc fără culoare/ pierduţi amîndoi în asfinţit/ stau alături la taifas/ vorbind despre nimicuri şi/ depănînd amintiri pe care/ oricum le vor uita pînă mîine”… (Vraja clipei)
Trecut peste pragul vârstei senectuții, George Popovici e tot mai aproape de el însuși, mai dispus să accepte că existența este un labirint fără ieșire, viața – un salon cu tablouri, iar eternitatea – doar o iluzorie efemeridă; că, de la o vreme, timpul se alungește nu înaintea ființei ci, din contră, în urma ei: ”În miez de noapte/ timpul își pierde conturul/ într-o clipă suspendată/ între ce a fost/ şi ce va fi/ prin marea de gînduri/ privesc ca printr-o fereastră/ spartă unde/ fiorul rece al unui drum închis/ îmi strînge pieptul într-un/ labirint fără ieşire/ sculptat în propria-mi reverie” (Labirint fără ieșire). E, zice poetul, un timp al regăsirii ce acționează ca un arhivar incomod, poticnit într-un prag de piatră, tot mai adesea ferecat în tăceri grele și curgând ca un râu de plumb. ”Durerea cîndva urlătoare/ e acum ostoită/ prefăcută într-o resemnare/ mută şi surdă” (Resemnare mută)
E o etapă a vieții în care memoria e suverană, cheie a lucrurilor și întâmplărilor în partida de șah jucată cu soarta: ”Sînt atît de multe amintiri care/ nu-mi mai aparţin/ haine vechi agăţate în cuibul uitării/ cuvinte pe care le-am rostit doar / ca să umplu tăcerea dintre noi/ singura care a rămas şi/ s-a făcut mare şi grea/ ca un ecou într-o fîntînă secată” (Suflet pustiu). „Viaţa e doar/ o partidă de şah/ jucată cu destinul unde/ cu fiecare mutare ne rătăcim/ mai adînc sperînd doar că/ la final în ţărînă vom găsi/ în sfîrşit sămînţa cunoaşterii” (Sămînța cunoașterii).
Într-un fel, memoria este polul celălalt al timpului, martorul și dovada trecerii lui ireversibile care lasă în urmă doar ruine. Este balansul, speranța salvării interioare, incredibila șansă de a supraviețui. Este adevărul pur pe care îl căutăm neostoit și care dă sens fiecărei clipe: ”scormonim mereu/ după un adevăr pur printre ruine/ ştiind foarte bine/ că aşa a fost şi aşa va fi/ cu aceste clipe în balans/ cîntărind între ce am/ fost/ şi ce am devenit/ ne agăţăm de un poate că mîine/ deşi sîntem convinşi că totul a fost cîndva/ iar tăcerea rămîne singura scăpare” (Poate că mîine)
Neobosit și însingurat navigator prin universul care a uitat să mai spere, poetul ”călător stingher/ cu chipul în palme/ căutând adevături ascuse” (Plutire), George Popovici redescoperă mereu și mereu cu ochiul adormit al inimii realitatea din jur, cea exterioară pulsând între pliurile sensibilității, universul în dimensiunea lui cosmică, nesfârșită, explorată imaginar: ”Am lăsat gravitaţia în urmă şi/ am început să urc pe scăriţe de aer/ ale unui crepuscul rătăcit/ tălpile mele nu mai ating pămîntul/ ci mîngîie spatele curbat al norilor/ o cupolă uriaşă de sticlă şi foc/ unde secundele îngheaţă şi devin stele/ desenate pe geamul nopţii/ unde liniştea are gust de cosmos şi argon/ privite de aici oraşele sînt doar/ muşuroaie de lumină licăritoare/ iar oamenii respiraţii minuscule/ călător fără hartă şi fără bagaje/ păşesc pe dunga subţire dintre zi şi noapte/ acolo unde azurul se varsă/ în întunericul cel mare şi unde/ fiecare stea este o întrebare fără răspuns/ deodată mă trezesc din propria-mi uimire şi/ agăţat de marginea universului/ devin un simplu spectator/ pe cupola unui cer care nu se mai sfîrşeşte” (Călător peste cupola cerului).
Combinație subtilă de liniște interioară, echilibru și luciditate, de înțelepciune suverană trăită și exprimată fără ostentație, dar și de amăgitoare nostalgie după zăpezile de altădată, amestecată cu amintiri ce pulsează ca niște răni deschise, poezia lui George Popovici își limpezește unduirile în matca descoperirii din când în când a unei realități și a unei Istorii urbane sfâșiate de neliniști, de peisaje ciudate, alienate și alienante, de tensiuni și confuzii, de conflicte și incompatibilități ireversibile: ”Pe strada pustie/ asfaltul negru oglindeşte tăcerea/ iar clădirile vechi/ îşi tîrăsc umbrele lungi/ stînd de veghe/ ca nişte cîini vagabonzi/ care pîndesc orice urmă de viaţă/ singurele spectatoare ale pustiului/ reclamele luminoase/ ce tăiau cîndva în carne vie/ întunericul nopţii/ pîlpîie acum obosite/ vărsîndu-şi sîngele artificial de neon/ pe geamurile prăfuite/ ale magazinelor închise/ oraşul îşi înghite umbrele/ şi trage obloanele / peste propria memorie/ lăsînd lumea pradă viselor/ pînă în zori/ numărînd secundele care dor/ mai rătăcesc pe asfalt/ doar paşii timpului” (Paşii timpului).
E o realitate asumată, deși oarecum străină poetului, în care ”paradisul e doar/ o adresă ştearsă din gps/ un număr de telefon la care/ nu mai răspunde nimeni”… Limbajul atinge limite incadescente, e pătruns de (auto)ironie, lasă liberă calea către ludic: ”Ieri mi-am aşezat/ pe tejghea ultimul portret/ în oglindă sperînd/ la mai mult decît cei/ doi bănuţi de argint/ primiţi pentru tinereţea/ lăsată la amanet cu care/ nu pot să-mi plătesc/ întreaga taxă pe existenţă ci/ mărunţişul unor zile/ trăite pe jumătate// apoi mă aşez din nou/ în faţa oglinzii şi/ cu un simplu gest născut/ din pură voinţă/ păşesc dincolo de propria-mi umbră.” (Taxa pe existență)
Mai discursivă și, în consecință, mai puțin melodioasă în noul volum, lirica lui George Popovici câștigă, în schimb, în profunzime, în viteza cu care expandează meditația și tumultul interogațiilor metafizice confruntate cu realitatea greu de acceptat a imposibilei întoarceri la anii tinereții, ai copilăriei chiar: ”Am lăsat în urmă/ colivia certitudinilor pe o margine/ de drum bătătorit de paşi străini/ şi am pornit fără habar spre/ nicăieri lăsînd viaţa visată/ să se destrame uşor/ ca o eşarfă purtată de vînt/ altădată alergam după iluzii/ adunînd victorii de carton/ agăţate ca un trofeu gol/ pe dinăuntru crezîndu-mă triumfător/ dar caravana/ zilelor/ nu se opreşte pentru nicio mîndrie/ ea îţi mînă sufletul pînă la/ capătul neantului/ şi înapoi/ plimbîndu-l neîncetat prin/ faţa timpului care ne roade/ bucată cu bucată nostalgiile/ pierdute în negura anilor” (În trupul meu). Ajuns într‑un moment în care între alfa și omega nu mai există niciun spațiu, iar ceasul de perete a obosit să mai măsoare secundele, poetului nu‑i mai rămâne altceva de făcut decât să‑și îmblânzească tristețile jertfind miracolul pur al tăcerii prin cuvinte, prin poeme ce așează o delicată și fragilă punte între sine și lume, între eu și realitate. Îndărătul lor, devoratoare, stau singurătatea și teama de nu le cădea pradă: ”mai rătăcesc pe asfalt/ doar paşii timpului/ şi frica de a nu fi singur/ cu propriul tău nume” (Pașii timpului).
Punctele de vedere – cândva tranșante – sunt precum nisipul clepsidrei, constată poetul, războaiele adevărate rămân doar cele purtate cu sine. Până la urmă, ceea ce are importanță e bucuria de a fi trecut peste toate confruntările, de a fi ajuns la țărmul din urmă, dincolo de care neantul ale gustul eternității: ”Ca după un naufragiu/ perfect al trecutului/ am abandonat epava și/ am ieșit la mal teferi/ cu brațele pline de amintiri” (Naufragiu în amiaza fierbinte).

*George Popovici, Călător peste cupola cerului, Editura Waldpress, 2026