Casa ei e la răscruce de drumuri și la hotar de două sate,de fapt, nici nu trebuie să ajungi la răscruce și la tăbliile inscripționate cu numele satelor, ca s-o recunoști, că o ghicești cu mult dinainte, indiferent dacă am uitat să-ți spun că e pe stânga sau dreapta, prin cei doi brazi din fața casei, nu mai are nimeni brazi pe toată mahalaua, și sunt mari, dar nu bătrâni, trecuți totuși de a doua tinerețe,  au cam la 50 de ani. 

Nu s-a gândit la nimic când i-a adus bărbatu-su de atunci, de pe unde lucrase, prin Valea Jiului, dar acum, când a rămas singură și fie-sa, singurul copil,  îi spune răspicat că ea nu se-ntoarce în sat, îi vede ca pe o cobe: „Era o vorbă, că unde sunt brazi, casa se va pustii și uite că avea dreptate mă-ta mare”. Tot ce-și amintește acum, în memoria ei e învăluit în vorbele mamei sale, dada Floarea.

Ca să se răzvrătească împotriva sorții, gândea să-i taie, dar crescuseră prea mari și s-ar fi răsturnat peste gardul Fiicăi, vecina, ori peste propria ei vie din fața casei, deși via cu pricina  numai prindea de mult rod bogat la umbră de brazi. Trebuia cineva să-i taie bucată cu bucată, începând din vârf, cu drujba și nu se băga nimeni din sat, e drept că nici nu prea umblase după om la lucru: „O să văd mai întâi cine ar avea nevoie de lemn de brad, pentru blăni, la pătul ori la orice altceva, eu gândisem că o să-i facem fie polată, fie gard, fie pătul din scânduri de brad pentru porumbii din grădină, dar dacă nu mai vii acasă, cine să facă, vezică pe mine m-au lăsat puterile, ce să fac mai repede singură, nu mai pot să fac mare lucru, o să se aleagă praful de  toate, de toată munculița mea, că așa mi-a fost sortit, amărâtă și chinuită la tinerețe, și la fel muncită la bătrânețe, măcar să vinzi după ce mor eu, să nu văd eu  cum se alege praful de munculuța mea de-o viață! Și să ai unde veni până mă îngropi, până să-mi faci și mie pomenile, să nu te râdă satul. Avea dreptate Mitu când mi-a râs în față: «Se bucurau toți că o să se aleagă praful de casa noastră» și chiar așa ziseseră toți, că și eu ziceam așa după ce pe taică-sul-au omorât tot ei, căi-au spart capul, maică-sa a murit arsă în casa care a luat foc, ei erau dinainte împrăștiați care-ncotro, prin țară, toți ziceau că o să se omoare frații între ei pe case, că au două, dar uite că s-au înțeles, chiar dacă tot n-au făcut succesiunea, au pus fiecare și au reparat casa, o minunăție, nici nu zici că a fost arsă,  și așa mi-a strigat Mitu, ce of mi-o fi fost mie când l-am auzit așa?!«Vezică nu s-a ales praful?! Dar de casa lu’ matale chiar o să se aleagă praful, că fie-ta cu care te mândreai că e la Facultate și noi nu, nu mai vine. Și ce-a făcut?! Cine e ea pe acolo? N-ai habar, nu știi nimic!» Și avea dreptate, că ce știu eu ce faci singură pe acolo în străinătățuri, pe la oraș, cu cine te-oi fi înhăitat, de nu mai vrei să vii acasă, că puteai veni profesoară în sat, cum au venit atâția, și Ancuța și al lui Tița și frații Bartoș…

Tu dacă nu mai vii acasă, nici cruce n-o să-mi pui, nici la mormânt n-o să mai calci tocmai de acolo din Timișoara, o să crească bojii peste mine, să fiu de râs după ce mor! Degeaba m-am chinuit o viață-ntreagă să fiu cu cinste în sat!”

Și rămăsese cu ochii la brazi: „O să-i tai! Neapărat! Măcar să nu-i văd eu mereu în fața ochilor, cucuvele a pustiu! Vara și toamna se strâng în ei toți graurii și dau iama în vii! Fiica a stârnit toți vecinii de pe mahala contra mea, că graurii mei le mânâncă lor toți strugurii! Să vină ea să taie brazii, să vedem, poate?! Să vezi cum mai iese Tudor, din casa de peste drum, înjurând și bătând în tinichele «hia, hia»! Mitu pune panglici din alea foșnitoare, care se mișcă mereu și nu se duc graurii acolo! Lenuța a umplut via cu sperietori și cu sticle de plastic în vârf de par, că e mai în spate, nu așa la șosea, ca a mea, chiar la asfalt, nu pot pune orice. Să-mi aduci și tu la fel panglici, cică de la casete vechi de casetofon ori magnetofon, stricate, pe cine or avea pe acolo, de unde fac rost, nu știu! Când ies mereu și bat tigaia «hia, hia!» își iau zborul din brazi puhoi, de e negru cerul și pământul!

Dar după ce se culeg viile și-ncep nunțile, brazii mei sunt fala satului. Trebuie brad împodobit la nuntă și vin să mă roage să taie o creacă, ia acolo o cetină de brad,  și atunci să vezi spectacol, mi-e de tot dragul, vin cu scara, că s-a înălțat mult până la prima creacă, de când tot se taie la ele, cu vătaful cu prosop la brâu, cu ploscă, cu mireasa, cu lăutari și joacă hora în fața porții, în drum, și e sărbătoare atunci în curtea și la poarta mea, de mai multe ori chiar e nuntă la mine, dacă tu te-ai dus la capătul pământului, nu mi-ai făcut nuntă în bătătură, să te măriți în sat, că și moașa te-a vrut ca noră, n-o să uit asta, cum ai dat cu piciorul norocului!

Apoi când vine Crăciunul! La fel, cer să taie câte o cetină, să facă brad nepoților, că suntem la câmpie, nu la munte, iar bătrânii sunt săraci, n-au bani de brad și nici nu ajung până la Craiova după brad, nici nu știau ce-nseamnă, n-au pomenit așa împodobeală la vremea lor, de Crăciun, dar dacă a apărut moda asta, văd la televizor și ce să mai zi că țâncilor?! Nu li se pot împotrivi! Iar unii copii văd pe fereastră brazi la alții mai bogați, seara licurind luminițele, că unii oameni sunt sărmani,  cu câte cinci copii la casa omului, dar tot tânjesc după brad în sărăcia lor.

Și atunci, când taie pentru ei, știu că taie și pentru tine, deși nu pricep la ce-ți trebuie și ție să faci brad, că îi pui mereu să-ți taie și ție o creacă, n-ai copii, n-ai nepoți, doar așa să te fandosești și tu, că vii de la oraș!”

Și Domnica rămase cu privirile spre brazi, și abia după ceva timp, când fata își trase puternic răsuflarea, neștiind ce trebuie să-i spună maică-sii, să n-o supere, o auzi continuând: „Asta  a fost în urmă! Acum,dacă s-au tot tăiat creci din ei, ar trebui o scară de pompieri ori cum văd la ăia de la telefoane, la stâlpul de telegraf, ca să ajungă la una mai acătării! Ultima dată unul s-a urcat singur, că mi-a fost și frică să nu cadă, proptindu-se din ciot în ciot cu picioarele și cu mâinile în jurul trunchiului, dar puțini mai au curajul ăsta. Acum nici nu mai vin, au apărut la magazine de toate, și brazi de orice mărime, nu mai e nimeni sărac, trec cu plasa cu sucuri, portocale, Pepsi, Cola, dulciuri de tot felul, iar nunțile se fac la oraș, se duc la restaurant și nu se mai împodobește bradul.

Era o melodie  „Împodobește, mamă, bradul”, nu știu pentru cine o mai cântă, că mamele în zadar își mai așteaptă pruncii acasă.  

Așa că într-adevăr, de acum e curtea pustie, numai sunt nunți, Crăciunuri în sat, e tot mai gol, bătrânii mor unul câte unul, de parcă s-ar lua unii după alții, nepoții care au crescut cu brad au plecat, cei care se mai nasc nu mai vin la țară…”

„Las’, mamă, în vară caut pe cineva să-i taie, să te liniștești!”

Femeia îi privește cu drag, maică s-ar duce să-i îmbrățișeze, cum îi îmbrățișa flăcăul de se suise într-unul dintre brazi fără crampoane, doar cu brațele și picioarele încrucișate pe trunchi. Erau jumătate din viața ei, din tinerețea ei: „Nuu! Lasă-iacolo! Măcar să nu plec pustiită de tot! Tot n-am avut eu brad la nuntă, că tata m-a dat repede înaltă casă, după avere, și până să fac nunta am și plecat de acolo! Acum să am și eu brad la capul meu, când mă vei scoate cu picioarele înainte din casă! Măcar asta să faci! Să nu vinzi casa până nu mor eu în ea! Casa mea cu  doi brazi falnici, de se văd din capătul celuilalt sat! Și chiar când o fi să nu mai pot, de la azil ori de la capătul pământului, să mă aduci să mor în casa mea!”