Doamne,
cocoșii copilăriei mele
nu mai sunt.
Au fost tăiați de mult.
Le mai aud doar cântecul,
reverberând în mine.
În sufletu-mi, vibrând diapazon.
Cântecul cocoșilor copilăriei,
în metafizice insomnii,
aminte-mi aduce
de nemărturisitele-mi trădări.
De-amarul unui plâns neplâns.
Cu-cu-ri-guuu. A câta oară?
Doamne, ce concert de cocoși!
Cocoșul conștiinței
mereu-l-aud cântând:
„Fericiți sunt cei ce plâng…”
Oare, ce va fi,
când cocoși n-or mai cânta?
Când cocoși nu vor mai fi?
Cu-cu-ri-guuu…